unei doamne

îmi las mănuşile în vestibul pe măsuţă
rotesc comutatorul negru lumina e febrilă în filament
peste scaune ca un dinam
mă aşez iau telecomanda apăs butonul roşu
pereţii se zguduie tăcut
pe tvr cultural rulează un film care vine de sus cade prin ecran
şi îmi aminteşte de o doamnă scundă puţin creolă
cred că mai trăieşte deşi demult avea vreo 80 de ani
dar în după amiază aceea mi-a destăinuit
că are acelaşi actor preferat ca şi mine pe Gary Cooper
într-un almanah Cinema eu citisem deja
declaraţia lui sub o poză care în mare parte spunea
că arta lui se rezuma în a fi atent
să nu răstoarne scaunele
asta m-a ajutat o lungă perioadă în lupta de a nu agăţa
cu piciorul drept cablul de la telefon
acum fie vorba sunt vreo 60 de ani între noi avem acelaşi actor
preferat ea se pregăteşte să moară soţul ei la fel de creol
şi însorit semăna bine cu Hemingway pe mare a şi plecat
acolo la ei am mâncat cu o lingură aparent şlefuită
o farfurie de mămăligă cu lapte
am admirat răsadurile de roşii cu firişoarele de rădăcini zgribulite
pe urmă pe o laviţă tare acoperită cu ţoale la un capăt cu perne
cu pene de gâscă am visat că trăiesc ca un cristal
când am pus picioarele pe pământ acesta era de neconceput
dar acceptabil
filmul la care mă uit trece a mai trecut o dată altul şi privitorul
vorba unui grec altă apă
după aceea o să mor şi eu o să mă trezesc la fel de uituc
gândindu-mă că lumea e doar ce îmi imaginez despre ea
eu poate că nu exist
şi în genere din păcate a trecut perioada aceea
în care nu dormeam noaptea pentru cine ştie ce gadget sau revelaţie.