nu mor mai puţini oameni – procentual  - ca acu o mie de ani

planşeul lumii nu e mai înclinat spre fericire

nu e un progres în sine că ideea de creator s-a uzat.

Adam  cel  gol şi-a intrat în piele
(mă gândesc) aţi observat că numai cei decojiţi se sinucid,

sau, lumea s-a curăţat de patimi?

lumina e falsă totul expus n-ai unde să te ascunzi în decor.

nu e nici un refugiu pe lumea asta. asta e părerea mea.

închideţi ochii şi apăsaţi butonul telecomenzii. miza e oarbă.

sună ciudat dar uneori mi-e atât de dor

de mine însumi!

mă gândesc că o copilărie fericită

e tot ce-i trebuie unui bătrân.

într-o nuvelă exemplară oamenii se transformau

într-un fel de statui. era frig

sau era un oraş cu multă iarnă.

era ca şi cum

fiecare s-ar dezlipi dintr-un album fotografic.

mişcarea însăşi era un mic cimitir.

pe vremea aceea oamenii credeau că lucrurile

care li se întâmplă bat ca un gong.

ca există o simetrie perfectă în suferinţă, poate.

ca să mă exprim într-un fel gogolian, am prins

vremurile în care adevărul venea de la sine.

în liceu scaunele de la casa culturii,

poate, erau la fel peste tot.

propria persoană părea o piatră de temelie.

cine s-ar fi gândit că e de vânzare?

o dată pe an, o formaţie de muzică rock, venea în turneu.

îmi amintesc cum ţopăiau.

optimismul în genere avea un cuvânt greu de spus.

cu o oră în urmă i-am auzit la radio.

m-am gândit la înrudirea spirituală, la nădejdea lor, acum

vetustă, de a nimeri la ţintă, la nădejdea mea.

mă gîndesc la timpul

petrecut de Sonia. aștepta florile cu privirea

concentrată spre om.

deși el nu mai era demult un copil. nebunia ei blîndă
trecea ca o tangentă pe lîngă zidul băncii.

așteptarea ei făcea orice naștere fără sens.

Înaintea zorilor frumuseţea are chip cioplit

braţele olarului au plecat

strălucirea văduvei

e ca un mort între falduri.

oricâţi morţi ai pune alături

palmele mângâierii sunt mai sus

sau prea jos sau prea departe sau de neauzit

de nevăzut sau de nemirosit.

Înaintea zorilor roşeala izbucneşte în lacrimi.

cu gândul la Stavroghin

Pentru că am stat cu obrazul puţin îndreptat spre soare am schimbat cuvinte simple şi pe urmă am râs mi-a ajuns dintr-o dată la urechi expresia: “am petrecut un timp de calitate”. Mi-a venit să-mi dau două palme. Am bodogănit ceva. Aş fi vrut să mă trezesc din fantasmul subconştienţei universale. Aş fi putut cânta la fel de bine melodia pe care o auzeam repetată la radio prin 1987: “noi sîntem tineri români şi avem inimi curate”.

maşina lor preferată

se zvoneşte pe insalubrele rigole media că s-ar putea înfiinţa un califat.
acei sunniţi sunt renegaţi de alqaida însăşi, se spune că sunt foarte cruzi, adică un fel de esesişti
au avut chiar tupeul să iasă din negreala evului mediu cu acest stat.

până una alta îmi imaginez cum se pot omorâ oameni dintr-un palat cu o riglă
mi-l amintesc pe Churchill care susţinea că e imoral să foloseşti gazele toxice în lumea civilizată
dar împotriva beduinilor sau africanilor nu e nici o problemă.

să ne dăm puţin în spate, să le privim maşinile Toyota, noile săbii şi crimele. toată lumea ucide
dar unii pierd războaiele. aceste lucruri grozave pierdute de cei mai apropiaţi de
pocăinţă. siil.