Trecătoarea

Sunt munţii noştri de anul trecut. Bornele hectometrice ruginite. Norii îngânduraţi trec printre coloanele brazilor. Dar noi mergem tot mai sus. Acum mă voi topi doar eu într-o respiraţie Mâine tu vei zbura într-o vale. Acum suntem împreună şi mereu Vom fi împreună chiar dacă lumea asta se vede Ca şi cum fiecare dintre noi îl ţine de mână Pe cel care alunecă în prăpastia dulce şi neagră.

după ce se lasă întunericul după ce se sting magnetizate luminile una câte una după ce se opresc şoferii de camioane după ce aerul pişcător şi negru se umple încet ca un pahar transparent de un pic de răcoare după ce câinii aproape au terminat de lătrat după ce chilerul de la procesorul laptopului tace întinsa pe spate pe o saltea aşteaptă şi inima mea să intre în shut down.

Un fluture mic

s-a lipit

pe uşa mea să trăiască

Poate e ultima lui zi

Poate este acasă

iar mie

(m-am apropiat să-l sărut)

Imi plac fluturii

Si copii.

de acum îmi voi lăsa inima să vorbească

cu inima unui tată. sângele care mi-a tâşnit

mai demult din priviri

cel pe care-l credeam pierdut s-a întors.

trupul ca un schelet pufos prin parcul cu tei

şi-a luat asupra lui vina

iar vina a devenit o pâine pe vatră uneori

cuvintele noastre se izbesc

de cascade şi munţi de urletul neajunselor vieţi

iar acum ştiu că voi lăsa doar inima să vorbească

şoaptele ei tremurătoare şi tainice

din care o pasăre mică şi fumurie va ciuguli

ca de pe un pervaz toate aceste mâini micuţe

care parcă mi-ar mângâia părul

care s-a dus cu un văzduh tânăr şi imaculat.

de două săptămâni de câţiva ani

pe dedesubt îmi creşte o fizionomie care

se agaţă de oglinzi ca de un păr lung

şi alb.

distanţa poate fi eternitatea

ca un fir de paianjen între două cuvinte

ca un lagăr rusesc

o mână care ar fi dorit să ofere

un trandafir de hârtie

o dimineaţa în care lumina ciocanului

atât de răsunătoare e aşa de tăcută încât

te poţi ridica la sfârşitul

unor lacrimi adânci şi îndepărtate.