de acum îmi voi lăsa inima să vorbească
cu inima unui tată. sângele care mi-a
tâşnit
mai demult din priviri
cel pe care-l credeam pierdut s-a întors.
trupul ca un schelet pufos prin parcul cu
tei
şi-a luat asupra lui vina
iar vina a devenit o pâine pe vatră
uneori
cuvintele noastre se izbesc
de cascade şi munţi de urletul
neajunselor vieţi
iar acum ştiu că voi lăsa doar inima să
vorbească
şoaptele ei tremurătoare şi tainice
din care o pasăre mică şi fumurie va
ciuguli
ca de pe un pervaz toate aceste mâini
micuţe
care parcă mi-ar mângâia părul
care s-a dus cu un văzduh tânăr şi imaculat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu