de acum îmi voi lăsa inima să vorbească

cu inima unui tată. sângele care mi-a tâşnit

mai demult din priviri

cel pe care-l credeam pierdut s-a întors.

trupul ca un schelet pufos prin parcul cu tei

şi-a luat asupra lui vina

iar vina a devenit o pâine pe vatră uneori

cuvintele noastre se izbesc

de cascade şi munţi de urletul neajunselor vieţi

iar acum ştiu că voi lăsa doar inima să vorbească

şoaptele ei tremurătoare şi tainice

din care o pasăre mică şi fumurie va ciuguli

ca de pe un pervaz toate aceste mâini micuţe

care parcă mi-ar mângâia părul

care s-a dus cu un văzduh tânăr şi imaculat.