se retrag şi îmbătrânesc

copleşiţi de nori

de limpiditatea clipelor.

atâtea lucruri 

niciodată pătrunse.

erai într-un vis şi aveai două

aripi de peşte.

desigur nu spuneai nimic.

un vis nu vorbeşte.

e un cer răsădit în oglindă.

şi de atunci văd o apă însiropată

de ochii tăi

precum un gest izolat.

nimic nu s-a schimbat,

doar anvergura,

uşor,

înspre plăcere.

noi am rămas, precum gardienii,

învolburaţi de flăcări

neînţelese,

atinşi

de o materie imaculată .

zece ani de tăcere

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Cine înţelege natura lucrurilor,

mobilierul părintesc

patul înăbuşit în suspin

sau ceasul de mână la care a privit

insistent Eminescu?

Ceva ce trebuia să vină, 

pe această stradă a fost o vitrină

un fel de intrus,

un parfum scufundat

în iarna trandafirie.

Cine vede aceste mâini agăţate?

ai ajuns acolo unde se sparg nucile

floarea se cerne  şi miriştea e de un albastru firesc.

statuile coboară în sine cu toamna

şi bărcile par muşcate de gheaţă

aici se cască-n orbite o viaţă mai aspră şi

totul s-a împotmolit. steagurile stau zdrenţe

armatele au trecut dintr-o stare în alta precum apa

sau focul care botează orice sfârşit.

nu fi trist prietene. noi am fost în munţi şi

ne-a însetat bunătatea.

distanţa

acolo toate sunt la fel.

teama căutarea

şinele cu întrebările lor 
chipurile 

destrămarea unei cicatrici

acolo unde trandafirii sunt buni

şi umezi precum amestecul de

salivă şi tină cu care Iisus

unge ochii orbului din naştere.