(ce-i trebuie unei vieţi?)

are rost tot ce a fost tot ce ar putea 
să mai vină strecurat prin frunzişuri precum

razele soarelui uneori după-amiaza?

mi se par toţi oamenii străpunşi de lumină. 

momentul acela, momentul acesta, 
sarcina explicită, bobul de strugure ruginit în 

şosele precum Iisus pe streaşina lumii.

M-am gândit la bucurie. La cât de nuanţată poate fi percepţia fericirii, la conexiunea nezdruncinată dintre bucurie şi suferinţă. Bucuria personală, restrânsă la imageriile eului nu poate fi bucuria adevărată şi s-ar putea putea ca tocmai aceasta să fie chiar una din rădăcinile chinului. Bucuria neîmpărtăşită, singulară, e un fel de drog, o lăcomie ieşită din vicleniile lumii.

ne legănăm, scormonim în pământ

ca orice copil, prietene:

e atâta deşert între noi! mai e puţin şi

vom ajunge, 

fiecare, la India lui.

în pădure nu există întrebări

sau răspunsuri. frunzele sunt oarbe

ca anul trecut,

lanţuri umede plutesc precum norii

în linişte foarte de sus un copil loveşte mingea

după un plan de păianjen

ca o siluetă ce şi-a pierdut spectatorul.