Dumnezeu iubește așa de mult lumea!

doar că, toate fiind ale Lui și, cine știe lumea de dincolo

cât de spațioasă este, El, în sinea Lui, uită 

câte un cuvânt.

Ea trage egal din țigără, dimineața-i roz, obrazul,

privirea, toate au legătură. E în fumat atitudinea

de a privi înăuntru. Sau înapoi. Dar, așa cum nu se vede în viitor,
în amintiri e o cruce. Sau golul.

El vine de parcă n-ar fi, ca un părinte risipitor. Acum toate

s-au dus. A trecut vara. Oamenii ar trebui să mai tragă

pe dreapta. Voi spune: acela a fost anul în care am stat pe terasa
aceea! E frig! Câțiva băieții au privit ziarul.

Am visat să ajung actor m-am târât 

prin ierburi și fum m-am prefăcut bolnav

cu gândul la compresele reci sau prezența luminoasă

a unei atingeri feminine, pe scurt,

am visat. dar acum,

Viața mea e un ocean imprevizibil și fără orizont.

mă trezesc dimineața pregătit pentru orice întrebare

trag oasele după mine muncesc alerg
după chestiuni cu picioare sticloase. Undeva cred
că este un mal. Uneori îmi spun că asta e tot.

Seară de seară mă întreb dacă drumul nu e greșit.

Antiphonitis

Și istoria îi face pe oameni:

îmi atârnă în piept ca un fetus

copt. și iată

: ultimul care a strigat România în fața

gloanțelor false a fost

tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Micul nostru martir comunist.