odată fiind tot mai treaz
în măduva nopţii anesteziat oarecum
furios asemenea frunzelor ce dădeau târcoale
ca o uşă în balama mă simțeam
ca un animal întins în propriul sânge
fiindcă vorba profetului omul 
nu e decât un câmp de luptă pentru îngeri
și demoni în locul acela drept aproape de piept
defrişând aşteptând atingând
cu palpilele ţeava ruginită a lunii
într-o bătălie expectativă pânza se găurea

ura începea să se mai domolească
astfel încât picoteam asemenea lui Prâslea 
păzitorul merelor de aur
mă agăţam cu încăpăţănare de Tatăl nostru
ușor disperat lovind pachiderme casante
ca un sfânt înfricoşat la maxim
fiind un soi de ţăran cu călcâiele fisurate
dar foarte sigur de puterea lui peste zi
mă simţeam plăsmuit din lutul lui tata 
care credea că numai ce se vede există deşi
aceasta este o supoziţie la fel de acceptabilă.