Multe poeme frumoase

au rămas definitiv

îngropate.

Dar, dacă este valabilă teoria

mântuirii sufletului, acestea

se vor vedea

Ca naşterea unor stele.

şi-atunci, va fi ca un cer nou 
şi un pământ nou.

credinţa mea,

dragostea mea,

toate s-or duce

cu vântul de seară

pe urmele

pescăruşului.

(se aude un scrâşnet de fălci)

Acesta nu este nisip

acestea sunt oase sau poate-i urma
de melc a zăpezii.

Linişte, linişte,

vântule valule măselelor mari care

rupeţi măsele mai mici!

ăsta nu e pământ!

ci o simplă cenuşă înlănţuită cu ouă

de viermi.

Linişte, linişte,

(se aude un scrâşnet de fălci)

Soarele muşcă şi el ca un veritabil

criminal în serie.

Prin faţa ei trecea un fluture

fals iar eu simţeam asta

din mişcările ei grăbite

din ochii ei zbătându-se

ca şi cum ar fi căutat o ţintă

o vietate acoperită

care era prinsă

şi urma în curând să moară.

Dar morţii nu-i venise rândul.

Mai bine aş privi norii

şi frământările lor

o primăvară şi-o toamnă.

Acum stăm fără să ne vedem

cu oasele occipitale apropiate

ca doi duelişti.

Ţeava pistoalelor, dimineaţa,

ceaţa risipită pe deasupra

brazilor, falangele umbrei,

Tu ai ajuns la statura bărbatului

desăvârşit şi eşti îmbrăcat

în alb, (aşa mi s-a spus).

Eu sunt uns cu clipe şi

de mijlocul coastelor mi se agaţă

un cor de fetuşi.

Ar trebui să aud cifrele mă întreb 
uneori: ai plecat cu mult 

înainte? se mai poate face ceva?

Poate ai barba moale şi frumoasă

cum era primul păr

ondulat al meu şi copilului meu.

Pare inevitabil să ne ucidem

să ne consumăm gloanţele

în fineţea tăcerii.

În vremurile bune. când

te plimbai prin livadă vorbeam

despre dragoste.

Acum eu sunt îmbrăcat în alb iar

paşii tăi îmi apasă

pleapele ca două monezi de cupru.

e înăuntru sau în afară

astăzi

mă gândeam la tine

mă gândeam că şi tu simţi

braţele mele şi

îţi pui aceeaşi întrebare:

atâta timp irosit

o nouă cameră sau 

mobilierul învechit ca o fotografie

şi un sunet ?

dar e o ploaie diferită acum

e ca şi cum am trăi pe un vas

fluvial

pentru tot restul vieţii

iar în amintire trenurile s-ar lega

unul de altul

ca o mătanie neagră

pentru tot restul vieţii.

lucrurile importante aproape că nu mai merită

spuse. la ce-ar mai putea folosi

după ce le-ai înălbit între rânzele inimii ?

sau ar deveni mai fine ca un secundar şi nimeni

în afară de sufletul tău fisurat

ca o argilă pietrificată nu şi-ar mai aminti.

aşa se va scufunda. şi-atunci un pian va gâlgâi

sângele tuturora ca o carte aruncată pe geam

de la o foarte mare adâncime.

aşa se va termina totul. cu un sărut pe creştet.

într-un film am găsit dragostea.

primăvara se ridica asemenea unei iederi

pe zidurile maunsoleului,

un bărbat cu mustaţă şi o femeie tânără

stăteau  cu frunţile lipite

de un stol de pescăruşi

era bine ca şi cum soarele ar fi putut ierta,

sau cel puţin, dirija o simfonie.

Nu ştiu ce-a fost în mintea lui

atunci când m-a luat de mână şi grijuliu

am coborât promontoriul.

Frigea nisipul în satul acela de pescari iar

plasele sărate se întindeau

până în locul acela gălbui de lângă cer.

Poate îşi căuta identitatea. Oamenii erau

slabi ca nişte parâme şi bărcile, ah,

bărcile! Acum e plecat  acolo unde liniile

Se întâlnesc. I-am împrumutat camera

pentru această monografie. A plecat singur

afară e cald şi eu îl aştept în sat.

va veni timpul şi acum este

când cu o mână iernatică vei 

strânge în pumn funia

de la propria ta ghilotină. 

ca şi cum ai merge pe bicicletă
şi ai purta pe deasura capului
aţele tuturor baloanelor colorate.

La Srebrenica a căzut în 1995 o grenadă

în mijlocul bucătăriei.

Numai ea a trăit.

Mama tata şi frăţiorul

cel mic şi-au zdobit dragostea

de pereţi şi de uşă

mama tata şi frăţiorul cel mic au ajuns

o furcă de oase. O pâclă de ţesuturi.

In lagărul de refugiaţi fetiţa de 10 ani a intrat

în cabinetul doctoriţei.

Era un soare alb şi pereţii erau albi. 
Fetiţa a fugit la chiuvetă şi-a dat cu apă pe ochi.

Fetiţa de 10 ani din Srebenica din zece în zece

minute, uşor somnambulă, îşi spală faţa.

Frăţiorul cel mic. Cana cu lapte.

Dacă facem un calcul, acum, în douămiidoişpe

ea are 27 de ani. Nu se mai spală pe faţă. A încercat

de două ori să iubească.

Dar de fiecare dată dragostea i-a alunecat

în ochi ca un animal mic într-un crater albastru.