câmpul

de câţiva ani luptăm

şi când te baţi

fiecare mişcare a mâinii

e o catedrală.

orice furie

dacă o dai cu încetinitorul

devine un murmur

o pată infuzată

un mac poate ieşi prin palton.

e o linişte

ca sunetul imediat următor

căderii barosului.

la sfârşit ne aşteaptă?

uneori simt că lipseşte ceva.

ceva nedesluşit

pe o baricadă de stele.

nicio pată

îmi amintesc de crucile albe

cu ghirlande de plastic

şi apăsarea unor strămoşi.

atunci ţi-a venit ideea să te aşezi

pe o piatră.

cu un soi de sfârşeală.

paloarea cerului intrase în etapa
mirosurilor spălate.

unele lucruri nu vor fi niciodată

descoperite ai spus.

pământul mustea un urlet 
încetişor.

apele rostogoleau

cuvinte şi  crengi

când singurătatea

ne-a găsit cu ochii deschişi.

marginea metalică albă a patului de cămin

era roasă 

picioarele tale stăteau apropiate mâinile

la fel se rezemau de îmbinarea cu salteaua şi

cearceaful poros.

privirea venea în cameră

de sus şi se curba în spatele pupilelor.

un bondar bâzâia în frigider

deasupra pe o farfurie plată o felie de caş

şi două fire de ceapă.

pe platourile munţilor Apenini oile se ridicau la cer

prin urechile acului.

întotdeauna am ştiut că arta este o ficţiune care concurează cu ceea ce numim în mod iluzoriu realitate. Cu siguranţă lumea nu e o oglindă iar literatură nici măcar atât. 

într-o diluţie potrivită simţea curajul

cu paşii unui bătrân 
pe muchia imaginaţiei poleiul 

din faţa marketului.

între acei paşi mici îi venea să spună:

barcagiule du-mă. 

tot mai des îi veneau 
cuvintele simplităţii o strălucire lividă 
în ochi o cămaşă şifonată

pregătită pentru fierbinţeală.

trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă
prin care timpul suflă abia auzit.

Ioan Es Pop