Iarna am dorit mereu să-mi schimb meseria. Nu ştiu până când mă voi mai putea amăgi. Tot căutând pe net oportunităţi de afaceri am observat că cele mai lesnicioase finaţări europene sunt pentru vite frantuzeşti de carne, iepuri marele belgian, curcani care ating 40 de kilograme, găini de carne care stau în fund şi ciugulesc la o lună se taie şi aşa mai departe.

Venind pe drum spre casă m-am gândit că toată umanitatea o să ajungă o rasă de carne. Culmea, odată ajuns acasă în cuptor am găsit o tavă plină cu aripioare crocante.

În gimnaziu diriginta scotea la orele ei picupul din dulapul cu rame de cornier gri şi sticlă din spatele clasei  şi-l aşeza pe catedră. Potrivea discurile cu Vivaldi sau Brahms şi ne spunea să aşezăm capul pe braţe şi să ascultăm pur şi simplu. Îmi amintesc că odată după ce s-a încheiat aria Primăvara ne-a întrebat: aţi simţit sunetul izvoarelor, păsările? Dar cine putea fi conştinent? Imediat am cumpărat discuri de vinil şi-n camera mare cu parchetul acoperit de covorul roşu cadrilat ascultam cu uşa închisă Strauss şi Mozart. Pe urmă List. După aia am trecut la toate muzicile posibile. Am tot aşteptat. Pe la 15 ani am găsit într-un album memorial ideea că muzica ar fi un răspuns la o întrebare nepusă.

Cred că din vremea aceea am rămas cu prejudecata că arta trebuie să transmită, că e un autobuz. 

vreau să mulţumesc aici lui Adela Căşuneanu de la Colegiul Naţional Petru Rareş pentru frumoasa recenzie la Karawane din revista Alecart.

de parcă altfel n-aş fi putut continua

cu mişcări hotărâte am tras ştecherele din priză

am săltat televizoarele şi le-am dus legănat

în camera cărţilor.

le-am stivuit jos lângă cutiile cu papuci.

apoi am luat de pe ultimul raft sticla de Cutty

şi am aşezat-o în locul televizorului.

am aprins toate becurile în living mi-am luat un pahar

de îngheţată cu toping de căpşuni

m-am întins pe canapea şi m-am uitat liniştit la ea.

angoasă

iluzie

ochi

capcană

lume

victorie

final

la început am scris poezie pentru că 

apăreau elefanţi de cristal pe cerul albastru

dar m-am oprit. am zis că nimeni

nu mai cultivă aşa o îndeletnicire

falimentară. pe la 35 de ani într-o carte

am găsit un călcâi.

m-am apucat iar de scris. am cunoscut

o grupare am stat de vorbă cu ei am încercat

să mă scutur de fum să nu pierd nopţile

am tipărit câteva cărţi şi am început să citesc

mai mult ca să nu mă fac de râs.

am cunoscut chiar şi poeţi îndepărtaţi.

acum am ajuns că cred că prea multă

lume scrie versuri din nemişcare şi greaţă.

desigur avem totdeauna nevoie să ne mai creştem

respectul de sine când disperarea inundă

cartierul. iar poezia e indiscretă ca degetele

care ating geamul în spatele căruia e linişte. 

oamenii se şterg la ochi

cu pădurea

se gândesc la acea prospeţime

rafinată ca de coloană.

eu văd un război.

mi-ar plăcea dimineaţa

vocea ta caldă

să mă găsească în pijama

să-ţi scriu în gând o scrisoare

una care nu doare

pentru că şi animalele mari

sunt copii

o da

şi animalele mari sunt copii

şi dacă se strică

nu mai rămâne nimic.

dar tu te trezeşti
abia după ce beau cafeaua
şi plec.

pisica

într-o iarnă am trecut

pe lângă baie

şi-am auzit o fornăială

ulceroasă.

am intrat era linişte pe urmă

sunetul ei a venit de sub cadă.

m-am ghemuit

şi-am tras pisica.

mă privea cîrpoasă  ca un fulg

plumburiu. în bucătărie

am băgat-o între picioare.

cu o mănă i-am fixat labele

din faţă iar cu cealaltă prin lateral

i-am introdus o lingură de lemn

printre dinţi. am rotit-o şi i-am aruncat

în spatele limbii o jumătate de

ampicilină. am scos lingura şi

am strîns botul în palmă am aşteptat

să înghită.

pe urmă a plecat încet sub cadă.

a doua şi a treia zi am procedat la fel.

într-o bună zi deşi era frig

a luat-o spre scara evantai de-afară.

asta a fost tot.

doar că uneori mă gândesc la ea.

sunetele cum se joacă.

apa electrocasnicele

contrabasul

un bărbat care

nu mai

poate duce

degetele fine

ce-au risipit căinţa

oraşul trupul

sufletul

toate amestecate

într-un ocean

braţe coapse parodontoza

florile curgătoare

ochii de orb

eu tu copii străbunicii

visele jupuiesc o cană

cu ceai

aerul îmbrăţişat de rugină

lupii de ceară

din somnul ucis.

praful de pe abajur

şi o legătură de sânge

6 pereţi între care se consumă

nevoia de dragoste

o pâlpâire mai incertă

decât firul de păr al pisicii

bunăvoinţa dimineţilor

seria criminală

din ochii aceia goi care strigă

la fiecare intersecţie

un accident vascular

pe un covor persan.

74

acum bătrânul părea vlăguit deşi abia se trezise

stătea sub influenţa unui profil

cu cotul drept rezemat de marginea unui tablou

maron sau poate a unui gard jilav de martie.

încerca să zâmbească. soarele trecuse mai devreme

cu un polizor unghiular aproape de casa părinţilor.

viaţa viaţa lui pe care se aşterne praful.

se-ntoarse la monografie şi apăsă tastele pe rând

ca şi cum ar fi sfărmat coastele balenelor.

buciumele de sub apele capul Horn ca o geană

umbriră uşor osteneala şi se întrebă în inimă
cu un gri nomad dacă mai mult până în martie.