la început am scris poezie pentru că 

apăreau elefanţi de cristal pe cerul albastru

dar m-am oprit. am zis că nimeni

nu mai cultivă aşa o îndeletnicire

falimentară. pe la 35 de ani într-o carte

am găsit un călcâi.

m-am apucat iar de scris. am cunoscut

o grupare am stat de vorbă cu ei am încercat

să mă scutur de fum să nu pierd nopţile

am tipărit câteva cărţi şi am început să citesc

mai mult ca să nu mă fac de râs.

am cunoscut chiar şi poeţi îndepărtaţi.

acum am ajuns că cred că prea multă

lume scrie versuri din nemişcare şi greaţă.

desigur avem totdeauna nevoie să ne mai creştem

respectul de sine când disperarea inundă

cartierul. iar poezia e indiscretă ca degetele

care ating geamul în spatele căruia e linişte.