În gimnaziu diriginta scotea la orele ei picupul din dulapul cu rame de cornier gri şi sticlă din spatele clasei  şi-l aşeza pe catedră. Potrivea discurile cu Vivaldi sau Brahms şi ne spunea să aşezăm capul pe braţe şi să ascultăm pur şi simplu. Îmi amintesc că odată după ce s-a încheiat aria Primăvara ne-a întrebat: aţi simţit sunetul izvoarelor, păsările? Dar cine putea fi conştinent? Imediat am cumpărat discuri de vinil şi-n camera mare cu parchetul acoperit de covorul roşu cadrilat ascultam cu uşa închisă Strauss şi Mozart. Pe urmă List. După aia am trecut la toate muzicile posibile. Am tot aşteptat. Pe la 15 ani am găsit într-un album memorial ideea că muzica ar fi un răspuns la o întrebare nepusă.

Cred că din vremea aceea am rămas cu prejudecata că arta trebuie să transmită, că e un autobuz.