duminică, 28 aprilie 2013

un vânt cu scaune repezi
absurde

nicio urmă pe obraz doar distanţa
moale a ploii

şi coşul în care aduni
sau risipeşti.

luni, 22 aprilie 2013

domnul Weber

(clădirile au fugit înainte)
o fracţie considerabilă nici măcar nu-şi imaginează
lumea ca un colier. 

unii au trecut de sârma ghimpată
alţii îşi amintesc de flaşnetarul de la Turnu Roşu
în somn aceeaşi supă.

miercuri, 17 aprilie 2013

marți, 16 aprilie 2013

bărbatul rămâne singur ca
o păpădie pe care  n-o suflă nimeni
şi mândria lui de o umilinţă
neînfricată e dimineaţa

 în care cioran atinge
cu lentila lor noduroasă beregata
cu ochii pironiţi
spre copiliul jucăuş de pe cruce.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

În tabăra acestora sunt mai mult oameni decât poeţi. Poezia poate ieşi doar din acea umanitate. Poezia, dacă ar fi să fie socotită o cale, ar trebui să fie un drum al devoţiunii. Dar în această paradigmă amprenta ontologică stabileşte limitele poeticii. Sunt indivizi calzi sau epicureici lenevoşi sau chiar ostili tot aşa cum sunt şi cei care se suie conştient pe cruce. O ramură uşor de identificat în zona poeticilor, boemia, e formată în jurul acelora care mimează crucea. E un filon care prescurtat spune că fericirea poetului e moartea poeziei.  Dar e o suferinţa fără verticală sau adâncime. Dintre cei care se urcă pe cruce şi scriu poezie n-am văzut decât unul sau doi, dar stau ascunşi, aşteptând sub plapuma anonimatului să plesnească o inimă. 
au început să mă ceară morţii.
(ştiu că pare ceva cam greţos)
cu ghearele dulci au ajuns la mine
dar nu mă pregătesc de moarte
sau de plecare
nu.

joi, 11 aprilie 2013

toată vânzoleala fracţia big bangul universul
e o chestie de metodă.

aşa cum stăm pe scaune 
în pânzele vieţii. sau când plecăm.

până la urmă astea poartă semnul
precum victorioase calcanele roşii din centru.

precum cuvintele jalnice rostite la radio
prima dată. precum peştii de pe fundul gropii.
am cunoscut nişte oameni
care în linii mari
au vorbit
pe o margine de masă.

m-au privit înfundat
cu un discernământ resemnat
şi deşi erau bine îmbrăcaţi
n-a fost destul. mai demult

am cunoscut nişte oameni
dar mi-a ajuns cuţitul la os.
dacă astăzi ar fi o zi ploioasă
aş putea binecuvânta. 

marți, 9 aprilie 2013

sonet pentru chimval

nici o noapte îndeajuns de grea
nici o gripă mai sus de acoperiş
nici un somn peste hornul pisicii sau vreo 
mătură nu

unghiile ies cu patentul uşor
ca un acord neatent de chitară
între divorţ şi mingea de golf dragul meu
îngeri şi demoni

mai ştii când priveam apa limpede
din pâraie îţi mai aminteşti?
când toate erau aşa de clare că nu trebuia

să ne spunem nimic?
atunci când lanurile erau din lucernă curbată
ca degetele împreunate pe piept?

joi, 4 aprilie 2013

un bărbat cu părul alb tuns scurt
aşezat picior peste picior
citeşte o carte.

două fetiţe cu o minge verde
un căţel de talie joasă
la capătul lesei cu mersul robust

un fotograf urmăreşte
prin teleobiectiv aripile deschise
ale şoimului migrator

alături un copil priveşte
obrazul palid a unui partizan rănit
ca un robinet defect.

marți, 2 aprilie 2013

Uneori mă gândesc la ultimele cuvinte ale lui Iisus. Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. Iar acolo, înaintea crucificaţilor, pâlcuri de oameni vociferând ca şi cum binele era la ei.

Ion Nădejde

Of. După ce l-am văzut în seara asta pe Iliescu explicând care e dreapta şi care e stânga m-am dat pe faţă: sunt de stânga. După cât am scris pe genunchi prin anii 90 contra lui Bârladeanu, Gherman, Văcaru şi toţi ceilalţi, după ridică-te Gheorghe ridică-te Ioane, don `t worry be happy şi Tatăl nostru în piaţa Universităţii! Viaţa e prea plină de surprize!

luni, 1 aprilie 2013

           Un critic literar din prăfuita noastră urbe susţinea la o lansare, clătinând uşor din cap, că fiecare volum are cel puţin un cititor. Cel care a scris-o, desigur. Dar acest truism în esenţă nu spune mare lucru. Mai degrabă aş spune că fiecare carte are, sau ar trebui să aibă, cel puţin un critic. Pentru că e nevoie de o deschidere, de o scară. Printre literaţi este demult răspândită ideea că criticul este un artist ratat. Deşi, am auzit spunându-se la fel şi despre poet că ar fi un profet ratat. Totuşi, deşi aceste aserţiuni pot servi ca vectori le-am putea privi în afara tezei şi antitezei. Se poate considera cu destulă limpiditate că un critic este un cititor mai bun, sau, cum spunea Vianu, unul care şi-a pierdut naivitatea. De altfel şi în poezie, tehnicitatea poate deveni o haină prea subţire dacă legătura cu sursa inspiratoare lipseşte ori e pe cale de extincţie. Pentru că inspiraţia ca orice lucru de o inefabilitate nemăsurabilă presupune o anume atitudine interioară. Orice poet ar trebui să fie un profet al inspiraţiei sale şi consider că nu-şi poate atinge drumul dacă nu se dă pe faţă în faţa în faţa propriei sale conştiinţe. Acolo trebuie să meargă până la capăt. Până la Dumnezeu. Dumnezeul meu cum spunea Pavel. În ceea ce priveşte poezia nouă am observat un reviriment al artiştilor care au ceva de transmis. Nu e vorba de militantism sau de poezie cu mesaj. E un mesaj care poate fi considerat preponderent ontologic. Ginsberg, un apostatic, se foloseşte de Fericirile Nou Testamentare aproape de la un capăt la altul al creaţiei sale. Revolution is not on tv. Revoluţie? Sau un alt cer greşit. Iisus foloseşte parabola dar ca  mecanism şi construţie se poate încadra perfect în poezia modernă. Toate pildele sunt nişte poeme. Sunt artă pentru că nu trag concluzii ci doar pune omul cu faţa spre un drum care presupune atât descoperire cât şi aprofundare.
          Această mutare de la textualism şi mizerabilism din poezia română către presantele probleme sociale economice psihice filozofice religioase şi apariţia unei noi sensibilităţi care să îmbrace toate astea mi se pare singura provocare ce merită un răspuns.