32

la fel ca-n orice zi oamenii se sinucid

ori îşi comandă pizza.
e de neînţeles.

preşedinţii fac planuri pentru popoare

aflate la mii de kilometri

mexicanii emigranţi iau bilete la loterie

fanii urlă pe stadioane îşi mai vopsesc şi

faţa. e destul un singur gram.

un strop de ploaie şi firul se rupe.

nu este echilibru în onestitatea mişcării.

unduirile trestiilor sunt o pisică

pufoasă pe bordul tramvaiului roşu.

nu voi conteni să mă mir! la fel ca-n orice

zi prietenii vor fi departe

şi cărămida o vei pune singur pe masă.

zidurile vor fi tot mai înalte buricul

oceanului tot mai important iar

femeile vor colinda rătăcite prin malluri

părăsite prin iarbă. şi cine sunt îngerii?

sunt bătrânii cu faţa la perete ce lăsă fluturii 
să zboare în tihnă!

31

s-ar putea aranja diferit

fără ţipete sau focuri

şi mai ales fără nicio dimineaţă:

doar plutirea de la o noapte

la alta.

Sorin Catarig

Am citit zilele astea poeziile unui poet despre care nu ştiam şi nici acum nu ştiu mai nimic. Se numeşte Sorin Catarig. În total am citit vreo jumate de carte, am parcurs recomandările de pe coperta 4 şi pot spune că mai tot mi-a plăcut. M-a făcut să percep poezia ca muzică. Eu mereu mi-am spus că trebuie să fie ceva, acolo, cât de firav, de transmis. Şi detestam în sinea mea acel tip de expresionism flambat care seamănă cu un balon scump. Dar muzica, până la urmă, transmite ea ceva. Şi aşa începuse să-mi placă volumul. Din păcate nu-l  mai găsesc, nu ştiu pe unde l-am pus. 

30

ce frumoase sunt florile aici

unde nu le vede nimeni!

şi soarele, în sinea lui,

nu lasă nici un cuvânt să treacă.

29

banca pe care erai aşezat va fi acolo

nervurile vor umbla pe sub vopsea

guşa bătrânului pe sub bandaje

şi nopţi, crede-mă, sau fă cum vrei:

capul tău e un boboc de lămâi alb

cizmele scofâlcite de trei ani

sunt la fel: te-ai gândit vreodată că

te mişţi înăuntrul unei scântei?

vitejia sufletească şi toate cele bune,

ca un gândac, le-ai adus la mine.

foile simt ceva din cuminţenia braţelor

şi copacii aceia tineri ce mai fac?

Câteva zile la rând am citit în paralel poezia lui Vasile Voiculescu şi lirica americană. Voiculescu: un recuperator al limbii cronicarilor şi haiducilor, apologet al tăinuirii. Un poet care învăluie cu prisosinţă, în contrapondere cu lirica slang care parcă ar avea singurul ţel acela de a descifra de a macula acele îmbinări ale orizontului nici aer nici apă.

Ce voiam să transmit: diferenţa dintre Gauguin şi Polaroid.

28

ne întrebăm dacă nostalgia

se poate justifica.

fotografiile ce rastignesc

bairamurile sau ceaiurile

frăgezimea trupului

aroma aceea avea greutate?

gesturile hărăzite pentru floare au sens?

niciodată nu ştii pe loc

cand strălucirea e de faţă

oricât de târziu.

cand nu mai e nimic de 
adăugat sau atunci când ucizi

e tot graţie?

astăzi Iisus a venit la mine

în toată splendoarea

literă cu literă

ca un model

orice om necoborât mai posedă

o masă prăfuită anii

rămaşi

abajurul

lumina ce n-o poţi uita.

astăzi Iisus a venit în sânge

cu albul său blând

ca o cascadă

orice om ar trebui să nu aleagă

din livadă ascuţimea

să ierte

amănuntele.