poeţii sunt un imperiu
dar asta nu-i de bine pentru s-a dus că vremea lor.
să fim realişti:
nici ei nu mai cred în cuvinte.
în lumea modernă au apărut jazzmenii, rockerii
dar şi aceştia au pierdut credinţa
în acel meşteşug. în primul rând au dispărut amfiteatrele
în aer liber. cele antice adorm pe un zâmbet.
vedeţi, poetul suceşte cuvintele ca pe nişte curve.
metaforizează, uită în general că povestea e simplă.
imperiul are câţiva rangeri rătăciţi în tranşeele
albe. ei se ghemuiesc ca un vierme.
problema poeţilor e chiar problema occidentului cu diabet
zaharat. cu privirile tăvălite în hău.
s-au dus preoţii, doctorii, miniştrii, judecătorii,
viaţa e un videowall.
să fim bine dispuşi. omul nu are conţinut,
omul nu se mai îmbujorează, omul e legat la aparate
şi spune că, logic, moartea e revenirea la starea
de dinainte de naştere,
despre ce ar mai putea să scrie poetul? despre acasă?
despre cum a visat el că e strâns la piept?
tot despre slăbiciune şi obrazuri bătătorite în pernă?
despre inima ce nu o mai are? ce farmec poate fi în uitare?
