în soarele de decembrie domnul profesor de matematică

urcă dealul ca un val anonim o menghină mică o privire desprinsă

la 90 de ani  mersul pe jos e o provocare în sine

la fel fel cum e să fi rămas ultimul în propria viață
un orizont luminat oricît asfalt s-ar turna oricîtă ură s-ar așterne pe geamuri.

îmi amintesc și acum ziua în care am privit dealurile.

o zi cu ceață. tristețea mustea sub tălpi povîrnișurile

păreau ale nimănui. erau singure. o mîngîiere pe umăr

ca o singură aripă.

pe cer se întindea o lumină gălbuie și optimistă

o reflexie a unui eu mai mare și totuși intim.  nu era

cine aș fi crezut. nu se mișcase de acolo. poate nici nu mai aștepta .

e bine - m-am gîndit atunci- să mergi într-un loc

în care nimic nu se schimbă. unde tot ce a fost e la el acasă.

paharul de vin nebăut.

condu-mă de la moarte la viață și de la viață le nemurire

venind de a Tîrgu Mureș am scris un poem frumos.

pe strada aceea nu am trecut eu.

eu am stat în colțul digului alb și ți-am urmărit privirea

nu mai știu cum era. în tine mocnea un fel de răsucire

în mormânt dar veselă. cerul era răzbunător.

citisem o carte cu coperți galbene scrisă de un copil

genial care avea leucemie. erau acolo o grămadă de figuri de stil

în brațele uscate ale doctorului. atunci m-am gîndit cum

ar fi să nu mai ai timp deloc ca o disecție pe o broacă vie

dar dincolo de asta? atunci reveneai cu ochii tăi misterioși

cu bărbia în podul palmei cu o greutate pe care nimeni

n-o va recunoaște exact ca mine. niciodată nu e tîrziu pentru

epave spuneai sau pentru sunetul de gheață al greierilor.

mereu ai fost o mamă  perfectă așa te-am iubit.