- trebuie să crezi mult, mult, dar aceasta este o însuşire a sufletului precum candoarea, e o monedă se spune cu care putem plăti pe celălalt mal vâslaşul de suflete, draga mea.
- uneori dau dreptate felului tău de a gândi care îmi dezvăluie mai mult o înclinaţie spre generozitate decât o argumentaţie logică. nu pot să uit seara aceea de mai în care deveniseşi un orator aproape perfect pentru că te mâna o viziune, o pasiune a întregului. citai din Petre Ţuţea săracul, din Platon, din proverbe hinduse şi totul avea o aură de revelaţie amestecată cu misoginism, îţi aminteşti cum spuneai că femeia caută argumente, bărbatul cunoaşte direct. sau yoga nu poate fi cunoscută decât prin yoga, sau cunoaşteţi mai întâi împărăţia şi restul... sau ca să cunoşti partea trebuie să cunoşti mai înainte întregul...
- da, iubito, credeam că adevărul nu este un punct de vedere ci mai degrabă un coagulant şi în genere credeam, aşa cum aveam să aflu mai târziu că cel care cunoaşte tace iar cel ce se exprimă e în eroare. deşi acestea sunt în sine nişte delimitări, mereu am simţit că două trei cuvinte spune propriei tale conştiinţei, cu sinceritate, fac mai mult decât Hamlet. pentru că fiecare avem o partitură şi numai asta contează. e un balet, o coacere iar restul nu există. ca universul. îţi mai spuneam că cel ce cucereşte cetatea, golit de gânduri, este mai mare decât cel ce stăpâneşte lumea întreagă. am fost mereu un neoromantic şi tu m-ai acceptat astfel.
- da, iubitule, da. serile noastre, băncile noastre, aroganţa ta mistică, puritatea cu care mă sărutai ca un şcolar mototolind îndrăzneţ trandafirii. nu voi uita. Nu voi uita cum păşeam şi simţeam că zbor. am avut la un moment dat impresia fizică a faptului că paşii mei sunt la doi centimetri deasupra asfaltului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu