fericirea este fructul liniştirii

Antidemocraţia

Democraţia nu este marele bine universal, nu e un medicament nu e fericirea. Cu toate că istoric, s-ar părea că permite ceva inventat de ea însăşi, şi anume progresul, e doar un efect mimetic şi statistic. În termeni reali nu este un plus pentru persoanele ce compun societatea. Nu există progres în genere. Caracterul ei de masă contorsionează libertăţile individuale după cum vom arăta:

În mod eronat, dar unanim acceptat, se consideră că orice ţară democratică e o ţară liberă. Prin această asociere se dă un soi de restart istoriei, al istoriei secularizate. Dar în accepţiunea noastră libertatea este abuziv ataşată democraţiei. Dacă libertatea există ea este oferită omului prin naştere, nu prin vot. Se uzitează adesea termenul de “libertăţi democratice”. În fapt, esenţa democraţiei, votul, nu rezidă decât în libertatea de a alege. Însă libertatea votului nu poate fi una coercitivă. Ar fi un bine făcut cu forţa. De aceea, considerăm că democraţia îngrădeşte dreptul omului de a nu alege, care, este la fel de fundamental, devenind o contradicţie în termeni, precum materialismul dialectic. Dreptul de a merge la vot, de a alege, presupune în primă instanţă acceptarea de a alege să nu mergi la vot. A nu te prezenta la vot înseamnă, în final, tot un vot. Fie şi unul de blam. Formele actuale ale democraţiei nu iau consideraţie ipoteza deloc neglijabilă de a nu avea din ce alege.

În esenţă, libertatea individuală nu se poate subscrie unui sistem politic chiar dacă acesta se autointitulează “democratic”. O poetă americană spunea prin anii 50: în natură n-ai cum alege florile îşi leagănă corola-n vânt soarele şi luna sânt aşa cum sânt... Mai toate partidele moderne au ataşată ca o coadă de maimuţa denumirea democrat. Dar libertatea este un dar de la Dumnezeu. Mai mult, libertatea în cadrul sistemelor politice, are sens numai în legătură cu responsabilitatea. În fapt, ceea ce se popularizează este libertatea de a greşi ca să intrăm puţin mai adânc în problematica morală a sensului. În nici o religie, mii de ani, nici un dumnezeu n-a scos o vorbuliţă, nici o circulară, despre democraţie. Ba dimpotrivă. Peste tot e vorba de porunci, coduri şi dragoste. În religia lui Hristos este cunoscută expresia: cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi. Dar denaturarea substanţei ontologice omeneşti a ajuns atât de departe încât adevărul a devenit de multe ori o informaţie searbădă. Un set de instrucţiuni. A intra în problematica adevărului e dificil şi prea filozofic pentru o scurtă apreciere despre democraţie. Cu toate acestea, credem că ar fi nimerit să menţionăm părerea noastră despre adevăr, în acord cu mistica răsăriteană şi care în puţine cuvinte se rezumă la sintagma: esenţa adevărului este existenţa. Cu alte cuvinte întruparea lui Dumnezeu are sensul de a pune în valoare persoana în totalitatea ei. Rezumând, considerăm că libertatea este mai degrabă rodul unor porunci inspirate şi respectate decât al unor alegeri multiple.

Caracterul votul este unul ascuns. Caracterul de masă al votului creează premisele unei deresponsabilizări a persoanelor votate. De aici rezultă o clasă politică amorfă, desprinsă din start de primatul votului. Politicianul nu are cui să dea socoteală. A fost votat statistic ceea ce înseamnă că democraţia îşi mestecă coada, îşi devorează fiii.

Democraţia este antinaţională şi neperfectibilă pentru că nu prezintă o ţintă, un orizont. Impune un pachet de reguli, dar nu pe cel al valorilor. Eminescu în această chestiune a folosit termenul meritocraţie, poziţionare fără de care democraţia devine un rău, o închisoare extinsă. Nu este prevăzut democratic rolul elitelor şi direcţia în care societatea este ghidată. Elitele nu au un “cuvânt greu” în democraţia actuală. Votul unui violator cântăreşte la fel cu a unui academician. Opusul aceste aplatizari ar putea fi numită de unii discriminare. În realitate, prin conceptul de societate deschisă  concept asociat cu democraţia presiunea asupra populaţiilor dominante este cel puţin egală. Astfel, dreptul celui slab devine mai puternic iar discreditarea centralităţii canonice a unei naţiuni are ca scop mancurtizarea şi îndobitocirea ei. În felul acesta, elita obscură e protejată. Vocalizarea minorităţilor are sens până la un punct critic iar dacă acesta e depăşit, înseamnă că e vorba de o lovitură identitară. Dar şi în cazul unei naţiuni ca şi în cazul persoanelor trebuie conservat un anume respect de sine.

Democraţia este punitivă pentru că a concepe o altă formă de libertate a persoanelor, în afara ei, de pildă autocraţia sau monarhia absolutistă, sunt uşor etichetabile ca terorism sau dictatură. Cel mai bun exemplu de demonizare a adversarului este statul islamic. De fapt, un stat în care clerul şi laicul converg într-o manieră echilibrată în conducerea unei naţiuni crează toate premisele unui progresului individual. 

Statul nu e un contabil.

Democraţia a prăbuşit Atena prin democratizarea cerului. De altfel, se uită prea repede de golirea cerului, de acea  ”democraţie populară” roşie.

Nu în cele din urmă, democraţia este prea uşor penetrabilă de entităţile financiare şi mişcările “corecte politic” care au ca rol impunerea intereselor “grupurilor tari”, în general a minorităţilor, în detrimentul celor pe care ar trebui să-i servească.

Drepturile omului răspândite de la Revoluţia franceză încoace au la bază sintagma „ultimul rege va fi spânzurat de maţele ultimului preot”. Aceasta este esenţa democraţiei, a omului revoltat înaintea unui cer gol. A omului dezumanizat. De aceea, noi suntem antidemocraţi.

27

n-am lucrat la imaginea personală

cred că nici măcar dimineaţa

n-am văzut în oglindă.

au venit valurile dar le-am oprit la marginea inimii

nu am cedat teritorii

soarele a fost perfect.

singurul fapt care mi-a captat atenţia a fost

un petic dreptunghiular de pământ negru

curat.

26

vrei să fii auzit. dar nu aşa.

înţeleg cum e să nu te asculte

nimeni. ajungi încet să simţi

că nu e nimic de spus.

peste tot nu e nimic de spus.

mama iubea o umbră.

tata, în felul său, ştia ce înseamnă

singur. ei se vedeau pe ei.

ar trebui să închizi fereastra

sau ar trebui să te rogi.

uneori vrei să dormi. dar nu aşa.

vrei o negură din care

să crească viaţa.

să intri în corpul copilăriei

ca-ntr-un sicriu.

vrei să fii văzut. dar nu ce nu

interesează pe nimeni.

nimeni nu te-a luat în braţe

aşa cum tu ai putea. când reuşeşti

să pui pe masă paharul gol

25

un ins caucazian, cum se spune, cu rame subţiri
la ochelari, îşi înclina ţeasta când vorbea. mult mai lent,
ca după un câmp magnetic. era vorba despre
soare. despre stele în general.

soarele spunea el va consuma pământul.
într-un loc friguros soarele va face bum. atunci va fi soare
cu adevărat. iar oamenii vor fi izgoniţi în antichitate.
aşa mă gândeam.

24

era un soare molcuţ şi

mi-am amintit de vremea în care aveam o singură
pereche de papuci pentru fiecare anotimp.

de farmecul acelor timpuri.

de pulovere, tricouri, de crengile răsfirate.

promontoriile golaşe luceau ca o ceafă asudată.

se făcuse frig. cu vechile haine se putea zbura

de pe un vapor pe altul.

o bătrână încălţată cu o pereche scofâlcită de adidaşi

albi cu riduri temeinice în obraji

ca un canoe

zăbovea în uşa bisericii.

23

ia un săpun nemţesc din anii 80

în ambalaj original de la vreun sh şi

desfă-l.

ai să vezi o pudră

deasupra unui soi de chihlimbar.

când ajungi acasă spala-te cu el

în soaptă. spăla-te bine şi

uită-te în oglindă, ca odinioară, Moise.

e o legătură între mine şi copacii desfrunziţi

între sufletul lor şi vrăbiile ce ţopăie de pe o creangă

pe alta. 

automobilul movuliu se opri pe mijlocul benzii.

o maşină frână în spatele ei iar o alta

se opri în lateral pe străduţa dinspre cimitir.

câteva secunde domni o linişte de neînţeles.

o femeie deschise portiera iar în mâna dreaptă

ţinea strâns o pungă de plastic burduşită cu ceva.

atunci îşi folosi privirea intensă. acea căutătură

care mişcase de atâtea ori lucrurile şi 
îi permitea să calce apăsat prin negura matinală.

mişcarea încheieturii avea o rotunjime amestecată

cu rigoare. spre ceafă, de un alb smântânit,

scalpul femeii se contura din părul uscat şi negru.

suviţele se rostogoleau uşor pe podeaua vopsită.

înălţă fruntea spre frizer şi-n ochii căprui pentru

o secundă se clătină lumina filtrată din glasvande.

se ridică fără nici un cuvânt, se trase doi paşi

înapoi şi ghemuit, cu faţa pe o parte, o înlocui băiatul.

frizerul schimbă lama din brici.

prima mişcare din închietură fu scurtă. femeia

privea spre ochii copilului spre nasul uşor

acvilin. ochii băiatului pluteau orizontal pe deasupra

podelei vopsite. se loveau de peretele opus şi

reveneau. părul aluneca din pata gălbuie din creştet.

capul femeii văzut de sus părea un fulg.

toată dragostea tatălui meu a intrat în mine

şi toată dragostea mamei mele.

karawane

http://www.emag.ro/karawane-dan-cristian-iordache-cmi978-973-7659-67-5/pd/DQ64XBBBM/

o seamă de oameni nu văd primejdia.

dar au altceva: tăvălugul.

întoarcerea la-nceput

le-ar fi fost mai uşoară.

e aproape regula când nu mai înfometează:

povara certitudinii, AMIRC,

sentimentul acela obscur că bunătatea 

e otrăvitoare şi rece.

e o singură cale şi o armată de îngeri
dar ei zgârie sticla parbrizelor
şi muşcă cu mâinile înţepenite pe şolduri
din mărul dezamăgitor.

ajung la tine împovărat de armură şi sari de pe un ram

pe altul, sau pluteşti, cu o năframă diamantină pe umeri.

ajung la tine cu o sleire şi ne privim în tăcere cu degetele

încruşişate deasupra unei feţe de masă peste care au stat

pahare farfurii şi mâini transpirate. dar acum e ca-n prima

zi. dimineaţa. secunda aceea în care toate mai au o şansă.

ajung la tine ca şi cum dragostea mi s-ar scurge din vene

până la glezne până la ochi şi la nori.

orice încăpere are, în secret, o anume înclinaţie,

o podea un tavan şi câteva oase.

aerul, oricât ar fi de rece, sau lumina, e la fel.

au o cădere sau o creştere.

cei care umblă desculţi cu imaginea pot fi

juraţii acestor semne.

e un adevăr de nespus ca o veioză, sau, după colţ,
ochii copiilor de la Hiroshima.