psalmul deținutului 9103

Am fost bătut la tălpi cu vergele aruncat în fecale
am fost tras cu funii snopit cu răngi pe culoarele negre mi-au fost smulse unghiile
iar ei răcneau leapădă-te! Spune tot, banditule!

Scapă-te! Aici Dumnezeu e plecat în vacanță ziceau și călcau apăsat 
zornăind furia pe masă cînd îmi frăgezeau degelele cu lemne.

Prin sînge și lacrimi uscate am înotat dimineața și noaptea mă încercau cu saci
aspri mi-au luat lumina zilei crezându-se atotputernici.

S-au lins pe buze de viața mea ca hienele. Limba mea au amestecat-o cu varul
pereţior m-au lovit simbolic cu scuipări.

Tâmpla mi-au zdrelit-o cu ciocane mici .M-au şters de piatră ca pe o cârpă

apoi m-au înţepat şi m-au atârnat de cârlige ca pe-o vită ștanțată.

La sfîrșit mi-au spart dinţii şi m-au aruncat într-un colţ fără apă
mereu între gunoaie stârv nefolositor.

Mă gîndeam la ei cum intrau pe ușa casei cum evitau oglinzile cum își
evitau gîndurile. Moștenirea lor este praful. Nemila și defăimarea e numele lor.

Dar eu m tăcut nu le-am vorbit de Tine. Iartă-mă! I-am lăsat să-şi omoare sufletul.

Mi-am spus: ei se vor duce și au plecat. Am crezut că

Prietenia Ta e mai de preţ ca viaţa am crezut că dragostea Ta ocolește moartea.

Mulțumesc Doamne din tot trupul și sufletul, Tu ești partea mea între cei vii!

Noah

totul se termina cu un duș lung și fierbinte,

o binecuvîntare mocnită,

alt final nu putea oferi acelor zile de iarnă

uscată cu mestecenii oglindiți în parbrizul mașinii.

după colț spera inconștient să-l întîmpine o mină veselă

un echilibru elementar de actor profesionist

o curățare de neputință și alte păcate ușoare. în acele zile

plecarea devenea oarecum principala lui ocupație.

retrospectiv se vedea cu fața înspumată bărbierindu-se

șlefuind o mască pe urmă cu spirtul în căușul mîinii stîngi

frămînta obrajii bărbia lateralul fălcilor gîtul ca pe un ciorap

de lînă  așezat peste chipul primei tinereți.

cravata, nu, azi nu, își spunea aproape zilnic atunci cînd își

amintea. ușa apartamentului de la parter se izbea cu o fermitate

feminină și imediat  lua act de aerul tare al unei libertăți

împrăștiate peste tot dar totuși de negăsit.

mai înainte nu se plictisea chiar credea că asta e fericirea

să nu te plicisești niciodată în prezența ta mai ales.

oasele și mușchii începeau să dea semnale durerea
părea infiltrată ca un ser ce îi dilua existența.

pe la 10 ajungea în sfîrșit în strada Mihai Viteazul 38. acolo

dimineața aveaun aer liniștit cum văzuse la mare după furtună.

așezat la o masă în cafenea cu un ceai irish în față

dobîndea un sentiment de limpezime și respect de sine.

minutele treceau mai comanda unul cu lămîie storcea feliuța

de lămîie minutele se duceau și ele cu presa locală vedete

mopul ud ca un pămătuf lăcuia plăcile de gresie pe trotuar oamenii
îmbrăcați de iarnă defilau grăbiți mai mult sau mai puțin.

asta i-a amintit că deunăzi a fost să doneze sînge dar sîngele lui
nu trecuse analizele de laborator, în fine, își spuse:
dacă se schimbă vremea ar putea fi ultima zi în care să-și facă planuri,
să dea un soi de concretețe vieții ori să facă ceva scandalos.

delivering sms

Te aștept

Îmi ascult inima

din infinit

Sînt o bombă cu ceas

Temătoare

Cînd vei veni

Vei găsi

Pe altul.

pașii mei își caută pîinea

pe-același drum

cu lespezi șlefuite.

ascuns, în strană rezemat,

nu mă mai caut:

mă voi afla pe mine?

rugăciune

mă vei aprinde cînd voi umbla

după viața mea pe genunchi de ceară?

îmi vei răsări lumina după amiezii

cînd vîntul va ieși prin ochi?

coaja rece și umbra le vei amesteca

și vei spune: are gust de om?

Lazăr

omule mort crescut

între feriga veștedă

trezește-mă!

doar eu te văd

tu nu mă vezi sînt

melci închiși în

dulcea ta lumină.

omule mort pune-mi

o nelumească vorbă,

trezește-mă!

eu nu te văd

doar tu mă vezi pe mine.

fericiri

Fericit cel care se mulțumește cu puțin și

socotește timpul o fereastră deschisă!

El duce omul mai departe ca pe o familie ca pe un asin

Istovit iar așteptarea lui îngăduitoare sfințește.

Ferict este și cel care ascultă apa, curățenia ce coboară

Până în locul ascuns, fericit cel care nu stinge focul,

Simte mirosurile ca pe dar, pe drumul îngust

Fericiți cei care își văd viața sub ruina soarelui.

matematică

călculez bătăile inimii să-mi ajungă

să mă ridic de pe ringul de metastază al luminii,

între două runde defilează femei frumoase

oferind reflectoarelor plăcuța legii

încrustată cu viața mea,

cu o mână spăl pieptul iar cealaltă o trec

prin păr în căutarea golului lăsat de prima mîngîiere.

podul

podul se termină-n mine,

vîrstele

se depun pe fundul oceanului,

chipul de-nceput e o pudră

ce dansează un soi de charleston,

neclar,

cu genunchii la gură.

pildă

Semănătorul aruncă sămînța sa

Vine noaptea aceasta

Și ce nu putem vedea crește.

Semănătorul aruncă sămînța sa

Vasele scrîșnesc în căutarea piticului

Ce macină penumbra.

Semănătorul aruncă sămînța sa

Verdele ne acoperă ochii

Ghici cine vine la cină,

Semănătorul aruncă sămînța sa.

degetele tale imaculate
peste genunchii goi:

doar un martir ar putea să-și lase, astfel,
brațele să gîndească!

morse

de cinci ani ne rugăm prin țevi
să se topească răutatea lor
mai repede ca tinerețea noastră.





Florin Dan Prodan

vreau să vină fericirea la mine

ca un sloi cald

în cel mai treaz mod cu putință

caut în piept o capcană

un lighean sprijinit de un băț

pentru că fericirea ar trebui să fie de mărimea

unui porumbel și nu vreau

ca orbecăind în noapte cu bastonul

circumspect de orb să fiu prins

în cușcă cu mine însumi.

sens unic

cînta sub un pod

pe fundal lumina o tulpină

ea purta în unghii o chitară

pe sub aer avea

un sarafan negru de seară

firmiturile morții cădeau în ocean

cu iureșul pescărușilor

ea alerga să nu întîrzie la cursul de pictură

pe asfalt cu lacrimi uleioase

pînzele albe erau viața ei fragilă

ea cînta sub un pod cu stîlpi roșiii 

deasupra visau

mecanisme umane.

Părintele Stăniloaie privește ca un soare

Părintele Adrian îmi ține capul în mâini

Părintele Galeriu mi-e frate

Părintele Arsenie așteaptă la Techirghiol

El se roagă cu mine.

Părinții mei au plecat în copilăria mea.

Să vezi răutatea din camera neagră,

sau moartea, singurul lucru care topește smoala strălucitoare

când nădejdea florilor de mușețel pare o mușcătură

între alte crime.

Să înnoți ca un regret pe un aer cald de conductă să uiți

să ștergi să ierți ca un copil aruncat în tomberon toată istoria

pe Hamlet Hitler Hanibal și cel mai mult

pe cel care nu a crezut în tine.

Frumusețea nu are nevoie de confirmare sau socialmedia 

pentru ea noaptea vine ca o fântână.