Noah

totul se termina cu un duș lung și fierbinte,

o binecuvîntare mocnită,

alt final nu putea oferi acelor zile de iarnă

uscată cu mestecenii oglindiți în parbrizul mașinii.

după colț spera inconștient să-l întîmpine o mină veselă

un echilibru elementar de actor profesionist

o curățare de neputință și alte păcate ușoare. în acele zile

plecarea devenea oarecum principala lui ocupație.

retrospectiv se vedea cu fața înspumată bărbierindu-se

șlefuind o mască pe urmă cu spirtul în căușul mîinii stîngi

frămînta obrajii bărbia lateralul fălcilor gîtul ca pe un ciorap

de lînă  așezat peste chipul primei tinereți.

cravata, nu, azi nu, își spunea aproape zilnic atunci cînd își

amintea. ușa apartamentului de la parter se izbea cu o fermitate

feminină și imediat  lua act de aerul tare al unei libertăți

împrăștiate peste tot dar totuși de negăsit.

mai înainte nu se plictisea chiar credea că asta e fericirea

să nu te plicisești niciodată în prezența ta mai ales.

oasele și mușchii începeau să dea semnale durerea
părea infiltrată ca un ser ce îi dilua existența.

pe la 10 ajungea în sfîrșit în strada Mihai Viteazul 38. acolo

dimineața aveaun aer liniștit cum văzuse la mare după furtună.

așezat la o masă în cafenea cu un ceai irish în față

dobîndea un sentiment de limpezime și respect de sine.

minutele treceau mai comanda unul cu lămîie storcea feliuța

de lămîie minutele se duceau și ele cu presa locală vedete

mopul ud ca un pămătuf lăcuia plăcile de gresie pe trotuar oamenii
îmbrăcați de iarnă defilau grăbiți mai mult sau mai puțin.

asta i-a amintit că deunăzi a fost să doneze sînge dar sîngele lui
nu trecuse analizele de laborator, în fine, își spuse:
dacă se schimbă vremea ar putea fi ultima zi în care să-și facă planuri,
să dea un soi de concretețe vieții ori să facă ceva scandalos.