într-o vreme

într-o vreme am stat învelit cu un halat albastru-turcoaz

ușor reflectorizant tras uneori chiar peste cap era vară greierii

făceau ravagii cu simfonia lor dar eu nu aveam timp de asta.

eu voiam să-mi revăd viața. nu-i înțeleg pe cei care susțin

că trecutul trebuie lăsat că trebuie să privești doar în viitor

mie totdeauna viitorul mi s-a părut incert fără o senzație care să te

motiveze îndeajuns cu excepția viselor. bunăoară

visând cred că am ajuns în patul acela tipizat alb metalic

cu saltea cu nasturi și dedesubt cu un caroiaj din platband de tablă.

cred că încercam să mă acomodez cu prezentul care era prea  

diferit de tot ce-mi imaginasem și năvălea dintr-o dată.  Phoenix sonerii

praf mitinguri yoga neoprotestanți profesori Țuțea colegi de cameră

atunci a fost prima dată când mi-am revăzut copilăria am simțit

gusturile soarele balta cu mormoloci

am încercat să pricep gesturile părinților și pe de-o parte să-mi

înțeleg firea. nu a durat mult știu că dușul se defecta des

că liftul avea scris pe el sus cu țara și aveam niște bascheți negri cu roșu

din piele întoarsă și am sărit scările câte patru și am aterizat strâmb așa că

am pus de o entorsă. știu că mai erau doi sau trei ca mine veniți din provincie

cu un fel de rădăcini smotocite și prejudecăți copilărești în priviri.

deși poate părea desuet sau lucrul acesta nu se cade a fi declarat fățis ca o

morală într-o fabulă cred că orice întâlnire cu trecutul este bună.

inima mea  va dori blîndețea soarelui de seară

o spuză peste iarba ruginită sau peste ochi - elementele

își vor revendica trofeul –

inima mea va dori vocea tezistă a mamei - un refren

al valurilor desprins parcă din străfundul istoriei

ca un adevăr mare și etern –

inima mea va afla cerul ca pe o dragoste

ce umple aerul cu bucurie visătoare și limpede precum

trupul nenăscut

inima mea va fi o pîine care va hrăni noaptea ca pe un cîine.

ca la carte

acum după ce am găsit ce căutam pot să spun:

pereții aceștia pe care-i privesc sunt vechi și noi

în același timp poate sunt alții sau aceeași sau nici

nu au o identitate sau poate toate în același timp

sau eul meu era în altă parte toate fiind separate

precum becul cu filament adulmecând mântuirea .

iau o substanță chimică să adorm mai ușor

mă trezesc  cu ajutorul unei cafele

mă folosesc de mașini să rezolv treburile zilnice.

port un mușuroi ca pe un tort. într-o zi o să crap

aș putea să-mi imaginez un arc rupt de cearsornic

dar nu. sînt mai ușor ca ceața.

camera

apartamentul aștepta ca o insectă o perioadă mai bună.

nimeni nu mai știa nimic despre mama. cărțile dormitau stivuite

în biblioteca de cireș lăcuit albumele pereții de un bleu pal

totul mirosea a viață. vitrinele mozaicul iradiau o clorofilă

oarecum născută din privirile lungi. o anumită căutătură poate face

cărămizile transparente. cărțile negre din colecția de artă într-o

anume lumină aduceau cu un om ridicat pe vîrful picioarelor.

în dormitor plutea o inimă ermetică ca un rubin care tocmai

se întîlnise cu mine.

dinspre seară spre dimineață cristian,

adică creștin, trece un pod negru

cu un călăreț apocaliptic sub pleoape cu o încredere

uriașă. fericirea este a nemuritorilor. fericirea este

a celor care se joacă cu timpul.

Tu, care îmi cunoști inima ca pe un fruct de vară

ca pe o bombă cu ceas plutitoare, Te rog spune-mi:

mă voi întâlni cu seara aceea neînserată?

noi nu sîntem

noi nu sutem America

noi nu știm cînd s-a născut Decebal
sau Eminescu

nu prea am scris în piatră

nici n-am dat mare preț pe chestiiile

astea meticuloase

bibliotecile au ars odată cu icoanele

ne-am ascuns în păduri

am cântat din fluiere

am tăiat pădurile și acum iubim America.

nu se leagă.

la noi a fost iarnă tătari maghiari

leși austrieci

nemți ruși și vizigoți dar

cui îi pasă pînă și feedbackul

a lovit ca un creme de la creme

ca un bombardier aliat

Universitatea din București.

ne-am dat sîngele pentru timp.

noi nu suntem Franța noi nu sîntem Grecia noi

nu suntem altul și nici nu ne uităm în oglindă.

noi nu avem aripi noi avem rădăcini de sîrmă.

eu nu mai sînt al tău tu nu mai ești a mea

dar unele lucruri refuză să dispară

liliacul cel roz a înflorit vinul se trezește în butoaie

treptele acelea pe care le ocoleai

sînt exact la fel.

dar dragostea e prea dreaptă în trăsăturile

uriașului nu găsești destulă finețe

sau poate că astea vin mai tîrziu.

a rămas un castan din povestea noastră.

are mii de candelabre albe îndreptate spre cer.

e primăvară, bătrânul curăță

via. pare singur.

încălțările lui pământii
strălucesc.

apoi, îngrijește un copac mic

precum Don Quijote.

au încercat să combine desenele animate

cu poveștile nemuritoare dar casa asta e blestemată.

vulpile poate mai fug și acum, dacă nu cumva

grecii aduc faimoasele corăbii la mal.

din cînd în cînd apare un copil

cu vene subțiri ascunse sub moliciune:

uite-așa mi-am pierdut sănătatea!

visînd,

mergînd pe teren, trăgînd draperiile

cînd spui Dumnezeu.

am stat cu cheile pe masă: așa

s-au dus cele mai frumoase dimineți; fără nici un plan.

n-am știut de unde vine tăria, gustul,

tutunul clipelor strecurate.

de cînd ai murit absența ta e jumătatea ușoară.

odată fiind tot mai treaz
în măduva nopţii anesteziat oarecum
furios asemenea frunzelor ce dădeau târcoale
ca o uşă în balama mă simțeam
ca un animal întins în propriul sânge
fiindcă vorba profetului omul 
nu e decât un câmp de luptă pentru îngeri
și demoni în locul acela drept aproape de piept
defrişând aşteptând atingând
cu palpilele ţeava ruginită a lunii
într-o bătălie expectativă pânza se găurea

ura începea să se mai domolească
astfel încât picoteam asemenea lui Prâslea 
păzitorul merelor de aur
mă agăţam cu încăpăţănare de Tatăl nostru
ușor disperat lovind pachiderme casante
ca un sfânt înfricoşat la maxim
fiind un soi de ţăran cu călcâiele fisurate
dar foarte sigur de puterea lui peste zi
mă simţeam plăsmuit din lutul lui tata 
care credea că numai ce se vede există deşi
aceasta este o supoziţie la fel de acceptabilă.

va duce război cu sfinții și-i va birui

cine va duce omul ca pe un steag de neînțeles

precum dragostea ajunsă la vîrsta maturității?

greșeala înalță o iarbă amară Leonardo

privește la stele și suferă iar îmbrățișarea cunoaște

în taină floarea cu miez alb.

Doamne, sufletul ploii e simfonia ce n-o înțeleg

sau o uit sau o distrug ca pe amintirea

primului plîns!

fă Doamne ca fiecare să-și aleagă timpul și viața

să fie visul de care vorbește poetul!

în seara aceea de-o seamă cu frunza doar

lacrimile tale copilăroase mai pluteau ca o prăpastie

deasupra strugurilor.

eram acolo un semn pierdut ca un fitil sau un trăgaci

precum răgetul puiului de leu.

tu Etiopie ți-ai întins mai întîi brațele

nici sătule nici descărnate spre Mine!

ce mult te-am iubit puștoiaco!

ai fost adolescența! în seara aceea răbdarea

privea căprioarele și luna era cuvîntul zilei:

toți genunchii ar vrea o vioară toți prietenii și-ar dori un

loc la balcon. acolo unde doar glicinele ating marea.

prin pînza de paianjen florile trec

soarele trece și el ca un tînăr zeu

florile n-au cum să cadă.

animalele sînt cum sînt

și viața lor anonimă e o ofrandă.

acolo sus există ceva care ruinează.

ocru

tablele și-au risipit culoarea din mine va rămâne doar căldura

de mine nimeni nu-și va aminti iar cei a căror semne vor spori

vor fi uitați și ei. ca o lăcustă-n chihlimbar e viața mea cu rădăcini

în nori de primăvară.

într-o diluţie potrivită simţea curajul

din paşii bătrânului 
pe muchia serii lucea poleiul 

din faţa marketului.

acei paşi păreau să spună:

barcagiule du-mă !

tot mai des veneau 
cuvintele simplităţii o strălucire lividă 
în ochi ca o cămaşă şifonată

pregătită pentru sângele verde.

Toate clipele petrecute cu tine

Le-am scris pe inimă. Nu mai e mult

Și cerul va fi al nostru.

în urma unor escavari de suprafață în localitatea Hamangia fu descoperit prințul Mișkin într-o poziție ciudată cu podul palmelor legat de maxilare. fusese atât de adâncit pe gânduri încât nici nu observase că divanul din catifea verde dispăruse în negura câmpurilor ruse. rămăsese doar samovarul ceașca și tabachera lui Napoleon din toată încăperea. imediat ce fu scos la lumină periat și spălat prințul Mișkin se lumină pe interior cînd realiza adevărata lui identitate: era Ofelia Prodan. se bucura in același timp că scăpase de toate personajele toxice. dintr o dată apăru și divanul verde și sătul de poziția lui de sub pământ își dădu jos pantalonii și haina și se întinse în chiloți pe divan. rembrandt care aprecia lumina interioară îi făcu repede un tablou în mărime naturală. avea pielea albă ca floarea de măr. imediat ce rembrandt plecă Mișkin prinse a vorbi:
-dorm bine, mănânc bine și am o condiție fizică excelentă ia priviți.
apoi ca să probeze spusele se răsuci cu picioarele în sus și gamele îi căzură în lotus pe urmă se desfăcura iar și începură a se roti. samovarul ceașca și tabachera se aruncară ca niște mere crude spre picioarele albe ale lui Pușkin care jongla cu ele într-un ritm amețitor.
o da! izbucni audiența aveți o condiție fizică excelentă!
dar prințul Mișkin se posomori dintr-o dată la gândul că în audiență ar putea fi demonii.
atunci apăru că prin minune Nastasia Filipovna plină de funingine într-o rochie cu incretituri. se așeză pe divan lîngă el și îi luă mâna din barbă.