Alin în căutarea sănătăţii

de fiecare dată când pornesc un poem – grozav că nu am trecut

la nuvele sau romane – îmi amintesc fără să ştiu de spusele mamei

despre cum să mă port: prima impresie pe care o faci 

oamenilor este una foarte bună, totul e să o duci până la capăt

aşa intru în cameră dar asta se petrece abia după ce

planetele se aliniază fiindcă ştiţi la fel de bine că universul este o hârcă

pe cale să pocnească să i se rupă codiţa  şi să cadă în uitare de tot

şi mă gândesc amuzat la ce înseamnă pentru o femeie tânără

să-şi frece părul cu un prosop flauşat de bumbac sau cum arată după

una cheală cu genele lungi şi apoi mai este visul acela pe care sigur

nu l-am mai povestit cu gardul cu ochiurile moi pe care mă caţăr de zor

cu fiecare somn s-ar părea că aceasta era semnificaţia exactă

şi cu imaginea tuturor oamenilor vii şi morţi după mine într-o procesiune

în care am vrea să cântăm un aleluia destul de ritmat la care Dumnezeu

să nu se uite câş ba dimpotrivă să ne ajute să nu exagerăm

decât cu vreun nepot sau doi apoi să mai scoatem de la naftalină vreo

ladă cu mirosul acela de îmbâcsit atât de fain şi fără nimic planetar deşi
există destul de multe lucruri de ambele părţi ce nu le mai socotim 
ale noastre aşa că frumosul sau urâtul pot fi destul de nerelevante.