o cârjă cât trupul

mai ţineţi minte ceasurile acelea cu arcuri fine

şi rubine minuscule

care îţi dădeau o idee despre ce este viaţa

sau cel puţin cum pornesc toate lucrurile,

de la o învârtitură şi singurătatea era la fel, 

plină de călăreţi şi zăpadă

de fapt chiar totul venea dintr-o adiere,

nu aveai cum să te plictiseşti.

noaptea de azi mi se pare

răcoroasă şi geme apăsată de un kilogram negru

când pe o parte când pe alta

îmi amintesc de amicul I. cu care era

să mă împrietenesc de-a binelea

şi îmi trece prin cap ceva înţelept şi uşor

din topor: să te ferească Dumnezeu de omul roşu

de omul spân şi de omul care nu transpiră

vorba lui Paul Goma dar şi de omul care a găsit adevărul

pun de la mine, în fine, ceasul ticăie,

pieptul meu după mai multe cafele e ca o gară

aşa că încep cu Tatăl nostru 
n-are cum să strice,

ceasul ticăie, nu pot să-l văd, sunt ca un orb cu o cârjă

cât trupul întreg care are nevoie să pipăie uneori,

îmi curge o lacrimă, 
se duce la vale,

noaptea e ca un kilogram negru şi e răcoroasă.