luni, 8 august 2011

o cârjă cât trupul

mai ţineţi minte ceasurile acelea cu arcuri fine
şi rubine minuscule
care îţi dădeau o idee despre ce este viaţa
sau cel puţin cum pornesc toate lucrurile,
de la o învârtitură şi singurătatea era la fel, 
plină de călăreţi şi zăpadă
de fapt chiar totul venea dintr-o adiere,
nu aveai cum să te plictiseşti.

noaptea de azi mi se pare
răcoroasă şi geme apăsată de un kilogram negru
când pe o parte când pe alta
îmi amintesc de amicul I. cu care era
să mă împrietenesc de-a binelea
şi îmi trece prin cap ceva înţelept şi uşor
din topor: să te ferească Dumnezeu de omul roşu
de omul spân şi de omul care nu transpiră
vorba lui Paul Goma dar şi de omul care a găsit adevărul
pun de la mine, în fine, ceasul ticăie,

pieptul meu după mai multe cafele e ca o gară
aşa că încep cu Tatăl nostru 
n-are cum să strice,
ceasul ticăie, nu pot să-l văd, sunt ca un orb cu o cârjă
cât trupul întreg care are nevoie să pipăie uneori,
îmi curge o lacrimă, 
se duce la vale,
noaptea e ca un kilogram negru şi e răcoroasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu