când stai mai mult încăperea capătă un soi de patină
de parcă ochii blânzi ar fi o palmă aspră sau nişte struguri
de neînţeles care tremură într-un echilibru aerian ca de
libelulă un altfel de miros de umbră condensată fiindcă
timpul devine concret abia atunci când nu-ţi mai aminteşti
şi eşti un obelisc înfipt în cer sau nişte braţe arse precum
lucrurile care păreau nu demult uşor de dorit uneori îmi spun
că unii dintre noi nu se pot schimba nici în ruptul capului
nu se poate face nimic şi începe să miroasă-a gutui ca şi cum
am sta la aceeaşi masă şi unul dintre noi ar plânge
sau unul dintre noi ar fi luat de vânt sau ar deveni stringent
ca unul dintre noi să se nască din nou la nesfârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu