9

se ia lichidul seminal de la 1000 de atleţi

sau burtoşi care lucrează la bancă

se adaugă umezeala vaginală a 10000

de iepe de soi şi se pune totul în coşul pieptului

după care se amestecă întreg conţinutul

cu o palmă cu degete lungi

şi unghii sidefii cum era cea a lui Charlize Theron

în Sweet November până când apare

imaginea ultimilor 4 aborigeni din Tasmania.

7

aşa cum privesc parchetul îmi închipui betonul

de pistă scorojit străduţele care duc în bulevard

dealurile mustind de arşiţă

pădurea şi alte periferii cu şandramale acoperite

cu azbest ca în picturile lui Pallady

iar departe în zare o cascadă

munţii sau deşertul cu atâtea vieţuitoare izolate

în sertarele lor (dar asta e o atingere)

îmi imaginez o cruce sau o gheară peste un fruct

în creştere şi peste toate acelaşi călcâi. cine ar fi

spus că lucrurile acestea o să mi se întâmple şi mie.

6

A fost o vreme când ce vedeam

la altul ar fi putut

să mi se întâmple şi mie. dar

a trecut şi asta. acum

un copil aleargă cu bărbia rezemată
în palmă. 

scrisoare din Arimatea

Nu are miros deşi se spune că ar fi groaznic. Mai degrabă e o melodie insidiuoasă care se repetă la nesfârşit. Un vânticel cald, un fel de tavernă la demisol în care somnul scrâţâie sub roţi. Toată lumea are ochii cât cepele. Unii mai au nostalgii. Pungile de sub ochi sunt pline de cântatul cocoşilor. Dimineaţa un copil poartă un ghiozdan indigo. Multe mese şi multe paturi în jurul pubisului dar şi mai sus. E o floare eviscerată ca moartea unui cuvânt. Imaginaţi-vă că ai trăit o nuanţă iar acum nu mai ai cui. Au dispărut cercurile de doi şi de trei. Acolo nu te mai poţi căi. Regretele umblă pe pardoseala din baie ca viermişorii de tub. Totuşi, nu e singurătatea. Şi nici celălalt. Este atunci când nu mai sunt eu cu mine. Şi undeva pluteşte capul lui Robespiere.

în prag marea curvă

zâmbea. prin orbite

flăcările îşi lingeau degetele 
şi era toamnă.

noi ar trebui să locuim

în orăşelul de la poalele sanatoriului

să ne stăpânim tusea

şi firele care trec prin singurătate.

5

scriu un poem

cu gândul

la un spital de campanie din

primul război mondial.

linia frontului e un ghem deşirat

prin văile munţilor.

în jurul cortului dreptunghiular
pe iarba scurtă răniţii se bronzează.

o ciocănitoare scormoneşte

coaja unui molid.

medicamentele sunt pe drum

între dinţi cheresteaua

are gust de izvoare.

fierăstraiele hârşâie schijele

boncăne precum cerbii
în farfurii.

o fată de vreo 17 ani

sprijinită în podul palmei vorbeşte

unui soldat.

au fost aduşi în căruţă

cu morţii.

ea alege aproape precis pe cei

care nu mai au nicio şansă.

ochii ei au o paloare abastră.

cel de faţă are palmele cu degete 
groase negre şi roşii

uşor împreunate sub stern

iar dedesubt protejează o floare 
zdenţuită ca o burtă de peşte.

ea are părul ondulat şi spune povestea

soldatul priveşte.

eu scriu un poem îndepărtat. 

4

dintre toate o naştere

umană

este un avantaj.

cu anevoie se dobândeşte

un corp tânăr 
feminin

cu păr şaten
până spre talie.

(lumea toată s-ar putea 
rătaci

în pădurea

cu lanţuri albe.)

acolo unde chipul ei 
sau noaptea 
s-ar putea

înfăşura 

cu o pânză de corabie.

3

ea vrea să fie iubită

şi ea vrea să

fie

iubită

toate vor să fie

iubite dar

fiecare îşi doreşte

ceva în plus.

până la urmă

totul

se reduce

la o poveste spusă

pe un ton

părintesc.

2

un fluture e un lanţ când

noaptea cu şinele râncede şi ploile

nu se mai arată. dar

sunt pe undeva nişte cimitire

cu ferestre largi

ca tot ceea ce vine uşor ca rigiditatea
unui fir de păr alb.

în vechea catedrală un porumbel e 
gata să se aşeze 
pentru un moment am auzit fâlfâitul.

1

nu este nici curată nici murdară este 

o pernă în care gândurile lui s-au amestecat

cu sudoarea este ca şi cum viermii de seară ar trece

agale printr-un fel de gater

şi ar umple ochi universul.

şi această tăcere, greutatea ei de difuzor, ce e?

printre fâşii trec autobuzele care duc în sat.

un aer catifelat ca de ovăz

mângâie ceasul şi această palmă care îţi răstoarnă

privirea ce e? 

în acest mozaic difuz un om cu mâinile căzute

priveşte un câine care şterge o iarbă ţepoasă 
(poartă de altfel nişte scaieţi în blană) 

la marginea drumului

pe care nu a păşit niciodată.

dacă trupul meu 
e aici

dacă pot

să închid uşa

e aprilie.

aici te-ai oprit.

dar zâmbetul tău a rămas

ca un fel de uşă

ca un fel de clipă

în care trupul de prunc

se amestecă

cu pielea uscăţivă

cu petele maronii ale perelor,

cu dosul dulce şi lunguieţ

al palmelor, iar apa

le duce pe toate

într-un fel de vale albăstrie,

de unde o coamă ca de val

deschide un fel de uşă

cristalină. aici te-ai oprit. dar

în aer a rămas un fel de mireasmă

ca un fel de amprentă

ca un singur cuvânt.