Nu are miros deşi se spune că ar fi groaznic. Mai degrabă e o
melodie insidiuoasă care se repetă la nesfârşit. Un vânticel cald, un
fel de tavernă la demisol în care somnul scrâţâie sub roţi. Toată lumea are
ochii cât cepele. Unii mai au nostalgii. Pungile de sub ochi sunt pline de
cântatul cocoşilor. Dimineaţa un copil poartă un ghiozdan indigo. Multe mese şi multe paturi în jurul pubisului dar şi mai sus. E o floare
eviscerată ca moartea unui cuvânt. Imaginaţi-vă că ai trăit o nuanţă iar acum
nu mai ai cui. Au dispărut cercurile de doi şi de trei. Acolo nu te mai poţi căi. Regretele
umblă pe pardoseala din baie ca viermişorii de tub. Totuşi, nu e singurătatea. Şi nici celălalt. Este atunci când nu mai sunt eu cu mine. Şi undeva pluteşte capul lui Robespiere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu