EU

în esenţă eu
sînt centrul soarele
e o copilărie
zîmbitoare
ca un titirez ca un scut
de câteva centime
azvîrlit pe tarabe
nu există umbră
mai mare
stau fix
de fapt somnoros
am renunţat
deşi din cînd în cînd
mă înjungie cîte o foame
parcă aş fi o felie
în farfuria
cu sîmburi roşii
pe tablă ruginesc
către nord
de frig
pământul e alunecos
sub mine
geme uşor
oamenii dau din guri
din picioare
claxonează cu mînile
ridicate
e o capitulare
în esenţă eu
mă destram
ca un val
ca un iaurt pe sobă
ca un cimitir de sandale
văd că ţi-e somn
casc
acum chiar că te las
ce dacă vîslim
prin noaptea lucioasă
iar orizontul scârţîie
poate chiar doare
ne ţinem de mînă
de coate
de acelaşi catarg
un cap şi o pajură
ca un lichen
fericit
sub o altă ninsoare.

fluturele de perdea

oare de de lumea
vidul golirea
goana
orbirea
oare de ce
nu te aşezi frumos la masă
cu gândul la supa sau pînea prăjită
la untul
din lumina zilei
la mirosul purtat prin veacuri
de vînt sau poate
avem nişte vecini noi
o posibilă strângere
salut evanescent
ca un vraf de poeme clădite
lîngă perdea
fluturele
oare de ce asaltul umbrei
periferia
pielea necalitativă desigur
fără acea bunătate
ca o sfîşere de spermă şi sfere
ogolioasă
pînă în final
camion de cuie vărsat duminca
la prînz
surăs condamnat
la o dantură perfectă
ca orice altceva decît bucuria
plantelor
oare de ce tu eu noi
sîntem o ghilotină
un glonţ
pe sub uşa pe care se zvonea
că vine Iisus
oare de ce ucigaşii
sunt lăsaţi să moştenească lumea ?

26 februarie

Cel mai sinistru lucru din lume este că pînă la urmă te trădează. Pînă la urmă te lasă baltă şi asta în cazul fericit în care nu te înjunghie pe la spate exact în momentul în care eşti judecat. O neprezentare, o simplă abdicare devine echivalentul condamnării. Politica capului plecat adînc sub nisip nu merge. Verdictul. Lumea e un duşman asiduu nemilos crud avar. Îţi vrea inima, sângele. E înrudită cu moartea. Căci toţi murim când inima se opreşte sau în orice caz mare parte dintre noi. Dar trebuie să înghiţi în sec să mergi mai departe, parcă ce ai putea face. Unii se sinucid îşi caută un pod o pastilă o baie caldă cu lumînări, deşi nimeni nu poate şti dacă asta este ieşirea. Sunt atâtea calităţi virtuţi ale vremurilor care s-au cultivat odinioară iar astăzi sînt azvîrlite la ghena istoriei! Idealuri li se spunea înainte. Motive pestru ca să te arunci în foc sabie ori în potopul de gloanţe. Curaj, onoare, ah onoare ce vertical sună, cînd totul a luat o turnură de-a dreptul funestă! Perversitatea lumii nu este întrecută decât de dumnezeu probabil. Amestecarea limbilor şi liniştea sufletului sunt compatibile? Life is like a mirror spune Thackeray asta am văzut scris şi în shrineul de la Rishikesh al Divine Life Society. Tata spunea că trebui să priveşti fiecare întîlnire cu un om ca pe un mic motiv de sărbătoare. Trebuie să te bucuri de fiecare mînă întinsă. Dar fiecare mînă devine după o aşteptare mai mică ori mai largă un pumn gata să te strivească. E nevoie de un simplu motiv de o nucă aparent mai tare decât confortul propriei conştiinţe, de o confuzie numită ispită pentru ca criminalul să iasă la iveală. Aşteaptă în umbra merilor întotdeauna cu o răbdare care se repetă în valuri. Punct şi de la capăt.
Trebuie să îţi păstrezi firea şi să înţelegi că pe lumea asta se poate trăi şi fără să fii bogat, cu toate că sărăcia e mereu descurajantă. Se poate trăi aproape în orice condiţii cu optimism. Deşi, după moravurile lumii de azi bogăţia este prezentătă ca soluţia unică a fericirii. Se poate trăi şi fără să fii bogat, da, asta ar trebui să fie obrazul celălalt. Revanşa creştinismului plenar asupra istoriei. Pentru că la finalul zilei cum le place americanilor să spună nu rămîne decît dragostea. Ceva care nu se poate cîntări vinde şi eforturile ei scapă ochiului format pe baricadele înşelăciunii. Un suflet sincer o judecată a inimii iată ce îngropăm sub asfaltul şi betoanele peste care trecem în nişte maşini atît de asemănătoare cu sicriele.
Ar trebui să vorbim în şoaptă îmi spun ar fi mai bine, nu crezi că ne-am auzi mai bine paşii i-am putea îndemna spre locurile cu grădini şi fîntîni? Mama spunea că o luptă e viaţa să te bucuri cu dragoste de ea cu dor e ceva din Coşbuc, mama mereu a fost de principiul ăsta. Şi de fiecare dată cînd îmi vedea privirea destrămată în ceasurile de gînduri uneori cu spinarea mai puţin fermă îmi repeta chestia asta. Ba mi-a trimis-o odată chiar în scris cînd locuiam la Bucureşti. Sţiu că mergeam la un nene de vreo 80 de ani care mă impresionase extraordinar pentru că fusese circa 15 ani în Siberia în lagăr şi avea pielea obrazului netedă încît îmi venea tot timpul în minte înnoise-vor ca vulturului tinereţile tale din nu ştiu ce psalm. Făcuse parte dintr-o mişcare numită Rugul Aprins şi nevasta lui îi purta un fel de adoraţie mută cînd trecea prin cameră ori i se adresa. Regret că am uita cum îl cheamă. Şi mama mi-a trimis o scrisoare pe o foaie de dictando în care înghesuise şi ceva bănet în care îmi repeta copile să ai grijă de două lucruri: de sănatate şi libertate. Astea două dacă le pierzi, una sau ambele o să trăieşti greu. Ai grijă spunea că între oameni este o luptă nu e totul cum ţi-am spus noi. Am vrut să fii fericit ca să ai o bază. Mda. Părinţii mei.
Nici nu pot spune cît de mult avem nevoie unii de alţii.

selin

nici o fantezie
cînd tu mi-ai dat jos ciorapii
crem
spuneai
picioarele tale sînt sfinte
erau albe
oarbe
iar sub lumina indigo
ascuţişul genunchilor tăi
de o naivitate
netocită

tâmplele
pleoapele
în boaba de strugure când tu
ştiai că eşti dăruită
şi traversam cu garnitura verii
totul
era lipicios
ca pântecul tău ce bătea
cu o inimă nouă

ai fi vrut să nu vezi
să nu fie acelaşi desen
pe retină
pe lună aceeaşi mînă ridicată
acelaşi pumn
nici o fantezie cînd
ţi-am pus podul palmei pe piept
un fel de a mă întinde
pe pajişte

o vorbă te îneca uşor
uşor
erau poate
milioanele de braţe
azvîrlite în căutarea frunzei
ce se prăbuşea
cu toţi pasagerii.

puţin absent

cum ar trebui să fie
ea
să înţeleagă unele lucruri
nu-i aşa

în baie alergi
dimineaţa
pe o bandă de cauciuc
înainte
de a pleca totuşi înaintezi

cântăreşti ficatul oare
e pregătit
dacă ea nu ar înţelege
unele lucruri
ar fi perfect
în toată lumea
tu acelaşi absent

fiecare pas doare ajunge
un gen de pălăvrăgeală
cu o naturaleţe de vrabie
ea se aşează
pe un loc
aparent liber

prea multe tatonări
dar şi acestea au un farmec
precis
ea
îşi tapează uşor părul
zboară.

via

nu sunt un om
mare
dar sunt un ciorchine
la umbră.

elvira

un chelner cu tava
un fel de jocheu
în geam
halatul deschis
sedus
de ţâţele moi întrebând
dimineaţa
ceva prospeţime
mai jos
alb
dens fumuriu
părul pubian pictat
de vârful claxoanelor
în Calea Victoriei
pe colţ cu Casa Armatei
o piaţă
pentru cine
mai jos
cinematografe
alt geam
acelaşi abur de ţigară
voci
şi brusc
stolul de porumbei.

un simplu accident

aluneci
dai cu ţeasta
de tare
dacă inima
s-ar opri
s-ar simţi la bursă?

într-un fel prea târziu
ai zări
identitatea dintre carne
şi nimic
în lumea de ceară
pusă
la foc mic

asta ne mişcă
podeaua
înclinată
oricum aluneci
o dată
şi încă o dată

mai târziu
copilul umbros
va lua în palmă
oasele tale
terminate de ros
va plânge
cu lacrimi albe

pentru că ai fost
imens
îndrăgostit
de suflul său
iar el ştie
duce bagajul departe
tot mai departe
dincolo.

vocea

cum să te obişnuieşti cu ce ai fost
liniştit
pe marginea patului
ca un submarin suferind tras la uscat
de parcă ai respira timp
în aşteptarea unei defecţiuni în mecanismul
clipei
mergi mai departe
ridicat în capul oaselor
închizi de fiecare dată ochii când zbori
cu o piesă importantă lipsă
dorinţa de a o lua de la capăt
în avionul acela paralitic e acelaşi lucru
dacă joci table să aduci totul acasă
cel puţin o dată trebuie să recunoşti
eşti jos
cu toate oglinzile sparte e bine e rău
cu teamă te întrebi în ce categorie te afli
în această vinotecă a umbrei
praful totuşi se mişcă
e o încercare spirituală o răsplată
a păcatului
cine ar putea s-o ia de bună voie pe deal
fără a se sinucide
în cele din urmă lumea ar putea să fie
acelaşi lucru
în cădere unele se pot aduna
cum două triluri pădurea şi o cişmea
se îmbracă în zgură
de parcă ar locui aceeaşi mansardă
cu mese rotunde ţigări şi versuri simple
după primul viraj lumina e altfel
omul ca om tu
e o legătură părintească în care lumea creşte
coboară
la urmă ai putea rămâne pe un munte
înţepenit de dragoste
ignorat de întreaga birocraţie ca o dezintegrare
fără nume
într-o diluţie imensă de rugăciune.

luminescent

la ce îţi foloseşte
să ai
atâţia prieteni
să simţi
distanţa stringent
ca spirtul în palmă
căldura
în blender cu separaţia ei
muşcătoare
sâmburele de piersică
unul
acelaşi dinte
în misiune
cu toate că neînsemnat
ceva intră
îţi presează toţi porii
prin atâtea ferestre
miros
de prezenţă
şi
nici o pisică
pe scaun să toarcă...

ascensoare şi dune

în ochii mei norii
un pod scârţâie îngropat
sub un caiet
sau o dună
mulţi oameni au fost
pe aici
la sfârşit doar asta rămâne
o sudoare
firmiturile
când se descheie cămaşa
şireturile cureaua
nu văd prin pânza de păianjen
gura-i lehuză
din ochii mei muşcă un câine
o halcă de lună
e o carmangerie de buzunar
un ascensor
drapat în alb
un deget rămas în memorie
izolat
în sănatatea clipei
vreau să scot un urlet
dar nu
mă opresc închid ochii
cine m-ar putea auzi
cum uit
sau cine să ţâşnească
de la capătul cui?

a vrut să fie un protest

pământul e
un experiment
cu unii
care pun
sârmă ghimpată vize
glugi
te conduc până acasă
curioşi
dacă ai vreo întrebare
care ar putea să ajungă
prin extrapolare
finanţistă
vor frică

cel mai bine este
să nu vezi să nu auzi
să mergi doar
la muncă
să respiri este voie
deocamdată aerul
nu se măsoară
braţul e statul
mai sus
cei de la bancă

ăsta nu e anarhism
e altceva
la trei greşeli te elimină
un glonte în ceafă
erase poc buff
groapa cu limba scoasă
aşteaptă
vine
alt impozit proces
sechestru
locurile din azil se plătesc

pe nimeni nu interesează
dacă ai de lucru
dacă stai
păpuşarul dobândă
vrea doar
să strângă menghina
fălcile
ceasul să învârtă
carnea roşie

dacă după toate astea
mai eşti optimist
înseamnă că ai murit
şi de aia eşti fericit
sau doar ai înebunit
în cel mai fericit
caz
poţi fi în borneo la ţară
unde nu a ajuns
internetul
animalele nu protestează
au uitat sa dispară

lumea asta
e o cocină lungă dar
nu destul de adâncă
libertatea mea e
lasă-mă în pace
n-aş fi vrut să dau
o concluzie
dar asta cred şi vreau
să se ştie
şi în pula mea
mai spun că ne vor binele
asta mă enervează
cel mai tare.