vocea

cum să te obişnuieşti cu ce ai fost
liniştit
pe marginea patului
ca un submarin suferind tras la uscat
de parcă ai respira timp
în aşteptarea unei defecţiuni în mecanismul
clipei
mergi mai departe
ridicat în capul oaselor
închizi de fiecare dată ochii când zbori
cu o piesă importantă lipsă
dorinţa de a o lua de la capăt
în avionul acela paralitic e acelaşi lucru
dacă joci table să aduci totul acasă
cel puţin o dată trebuie să recunoşti
eşti jos
cu toate oglinzile sparte e bine e rău
cu teamă te întrebi în ce categorie te afli
în această vinotecă a umbrei
praful totuşi se mişcă
e o încercare spirituală o răsplată
a păcatului
cine ar putea s-o ia de bună voie pe deal
fără a se sinucide
în cele din urmă lumea ar putea să fie
acelaşi lucru
în cădere unele se pot aduna
cum două triluri pădurea şi o cişmea
se îmbracă în zgură
de parcă ar locui aceeaşi mansardă
cu mese rotunde ţigări şi versuri simple
după primul viraj lumina e altfel
omul ca om tu
e o legătură părintească în care lumea creşte
coboară
la urmă ai putea rămâne pe un munte
înţepenit de dragoste
ignorat de întreaga birocraţie ca o dezintegrare
fără nume
într-o diluţie imensă de rugăciune.