de mult am vrut să
scriu ceva despre nea Ionică
dar n-a fost să fie.
odată era într-o joi pe când stăteam
la apartamentul de pe Ion Neculce
s-a cocoţat pe o scară de lemn şi a umblat cu ea
ca pe nişte catalige şi îşi rotea ochii ca şi cum ar
fi spus de fiecare dată ceva interesant.
sau ceva grav.
după ce a îndreptat un colţ a dat cu var peste vopsea
în hol (era zugrav la o creşă) s-a aşezat pe fotoliul
cu cergă de lână albă şi braţe de lemn
şi a părut foarte onorat. ăsta era el.
uneori mi se părea că mai fusese pe la noi
demult şi văruise balconul. atunci când trăia şi tataia.
de regulă termina pe la trei. pe urmă stătea în maieu
în faţa televizorului la fotbal la biliard şi la câteva beri.
era vecin cu tata
şi într-o zi l-a luat cu maşina direct de la muncă
şi l-a dus la bojdeuca lui de la Dragomirna pentru o treabă
dar omul (cred că era nemâncat)
a servit două trei ţuici înainte şi a dormit până seara.
peste câţiva ani m-am văzut cu el la spital şi avea
ochii foarte galbeni şi toată gravitatea lui semăna cu
o sperietură sau cu ceva misterios.
iar astăzi a fost un soare agresat de nişte ciuperci atomice
învolburate şi vinete şi pe alee ne-am
intersectat.
era foarte slab şi înainte de a-l întreba ce mai face a început
să-mi povestească totul, uşor,
ca şi cum am fi păstrat permanent legătura.
