averse

toată dimineaţa a plouat şi a suflat vântul

iar în spatele geamului meu cu agţibilduri

cu fluturi s-a adunat oboseala.

oboseala umedă care pătrunde în glezne

ca o miere vârtoasă.

dar în această dezlănţuire locuia un cântec

mic şi optimist 
ca un steag alb la capătul

de nord al tăcerii ca o copilărie de vierme.

ziua trăgea într-o parte noaptea trăgea

în alta ca două echipe de mateloţi

şi sufletul meu torcea.

torcea ca un motor cu acelaşi sunet lucios

a lui însuşi ca unduirea de papion

a unei monede scăpată pe o masă de sticlă.

torcea ca şi cum timpul măsurat în clepsidră

ar fi fost chiar nisipul ca şi cum 
trupul meu cald ar fi fost o uşă puţin deschisă.