Ionică

de mult am vrut să scriu ceva despre nea Ionică

dar n-a fost să fie.

odată era într-o joi pe când stăteam

la apartamentul de pe Ion Neculce

s-a cocoţat pe o scară de lemn şi a umblat cu ea

ca pe nişte catalige şi îşi rotea ochii ca şi cum ar

fi spus de fiecare dată ceva interesant.

sau ceva grav.

după ce a îndreptat un colţ a dat cu var peste vopsea

în hol (era zugrav la o creşă) s-a aşezat pe fotoliul

cu cergă de lână albă şi braţe de lemn

şi a părut foarte onorat. ăsta era el.

uneori mi se părea că mai fusese pe la noi

demult şi văruise balconul. atunci când trăia şi tataia.

de regulă termina pe la trei. pe urmă stătea în maieu

în faţa televizorului la fotbal la biliard şi la câteva beri.

era vecin cu tata

şi într-o zi l-a luat cu maşina direct de la muncă

şi l-a dus la bojdeuca lui de la Dragomirna pentru o treabă

dar omul (cred că era nemâncat) 

a servit două trei ţuici înainte şi a dormit până seara.

peste câţiva ani m-am văzut cu el la spital şi avea

ochii foarte galbeni şi toată gravitatea lui semăna cu

o sperietură sau cu ceva misterios.

iar astăzi a fost un soare agresat de nişte ciuperci atomice
învolburate şi vinete şi pe alee ne-am intersectat.

era foarte slab şi înainte de a-l întreba ce mai face a început

să-mi povestească totul, uşor,

ca şi cum am fi păstrat permanent legătura.