31

mi-am dat jos şosetele şi am privit

cum îmi cresc unghiile.

am deschis televizorul. un tren înainta.

traverse şine traverse. fum.

pisica a miorlăit uşor. poate şi-a 
imaginat simbolul infinitului.

un clopot îndepărtat a lovit o bârnă 
de 108 ori. eu l-am auzit o singură dată.

alt epilog 2

amintirea, o scară rezemată în geam.

soldaţii de ceară umplu spaţiul abrupt
dintre sânge şi inimă

printre îngeri şi demoni se aşterne
un câmp dezolant o grădină pătată cu nori
şi budismul recapitulează vieţile

sau moartea pare oglinda cea mai

de preţ în pragul ei la un pocnet discret
se arată 

durerea învelită cu zâmbet dimineţile
şi amintirea pură e un mod de cunoaştere  

în care am murit şi am fost acolo.

tu

nu mai scriu despre urlet.

soarele să-mi pună căluş

de blană în răni ca ziua de mâine

un alt muritor

cu aceleaşi secrete ce îndrăznesc

să coase perdeaua.

aici ar fi evidenţa. căldura din ochi

două închisori luminate

din mers sub un cer în galop

aerul smuls din ugerul nopţii. 
atunci  va zbura o stamină 
ca mângâierea unui cap de copil.

lumea este albă ca un porumbel

ce a suferit lovitura metalică

drept în faţă

albă precum dimineaţa care

şi-a întins virginătatea

peste întregul cvartal desigur

voiam să mor cu braţele lungite

voiam puritatea.

albă precum liniştea zidită în secret.

pe lângă malul de zăpadă don Miguel păşea

îmbrăcat cu un sacou de lână bleu
împrejmuit de un urlet

cu binecunoscuta-i barbă uşor cărunţită.

pe umărul drept ducea un sac de cânepă

şi cine ştie ce avea acolo.

deodată observă în zăpadă o mănuşă întoarsă

pe dos şi atunci se opri: mănuşa creştea.

în ambuteiaj era linişte.

ar fi putut desigur să plouă cu calm

eram în faţă la Mall şi căutam cu obrazul

o pernă imaginară.

pe trotuar păşeau doi bărbaţi unul

îmbrăcat cu o şubă albastră

căptuşită cu vatelină ducea pe umăr

un polizor unghiular.

punea un picior

în faţa altuia. punea un picior

în faţa altuia. m-am gândit atunci

instinctiv că suntem asemănători.

în trafic se întâmplă lucruri ciudate

unele clădiri zâmbesă

sau devin râncede.

la mine în cartier

un bloc întreg se droghează. are un antebraţ tatuat

iar la periferie am vazut nu demult o fermă avicolă

muşcată.

şi apoi sunt o mulţime de spaţii betonate.

un creştet verde împinge în sus. umărul e plin de furnici.

astăzi am văzut o fereastră deschisă

o pală de frig şi nu era nimeni.

totuşi era un soare platinat şi steril.

sunt conştient că sânul tău de argint e un tipar

în mintea mea dar

sânul tău e din argint blând

aşa cum stăm

ghemuiţi ca o pantomimă a locului din care

un cuţit de măcelărie a scobit cei mai frumoşi ani.

pe uliţă

nu ştiu care-i treaba dar azi m-am gândit la Coşbuc. poate din cauza troienelor. m-am gândit la cum era el făcând uşor abstracţie de ce a lăsat scris.  în timp de cauciucurile maşinii frământă ca un mixer zăpada maculată îmi spun că totdeauna l-am suspectat de un fanatism irepresibil faţă de limba română.

după 22 de ani într-o noapte am

văzut altă noapte.

în acest interval copita bivolului

a bătut în ţărâna savanei

excrementele fine s-au amestecat cu lumina.

printre fumegările înserării o palmă

cu degetele răsfirate şi feminine a atins odată
un sân. toate m-au adus aici.

nici suferinţa nu îmi mai seamănă.

visul acela era greu.

eu eu eu

şi atâta piele scufundată-n saltele.

acum dacă mă gândesc bine şi ce nu am trăit

s-a dizolvat în aceeaşi ecuaţie.

fără nimic de spus nimănui

într-un târg fără scenă

şlefuiesc o câmpie

şi pun acolo o piatră

ovală.

fără plictiseală doar cu degetele

muzicii cu o fibră liniştită

ca un asasin care ascultă

povestea lumească

a sufletului

observ ieşirile dimineţii

şi sunt aceleaşi

ca astă vară. 

până la urmă

fiecare a luat ce 
a vrut.

prin ochiurile sacului

seara ca un os

de peşte

s-a dus
şi va fi prea târziu.
e o ruşine, nu crezi?

a trecut vara neagră şi eu la fel am rămas.

cu aşteptarea. cu torţa. cu vidul ca un havuz

ce dă peste margine.

tot scrutând lucrurile mişcătoare

sau cuvintele

cu un foarfece învelit în somnul adânc.

acum stepele de acuarelă

sunt o ispită prea mare. nici mie însumi

nu-mi mai vorbesc.

acum o ghindă curge-n pământ. n-au rămas

decât norii sunetul străzii şi acel cavaler

transparent ca o pâlnie.

oamenii se aşează pe scaune

cu aceste costume. 

mişcările capului pornesc de la ceafă.

aceşti oameni îmi doresc binele

aceste poştalioane epuizate precum insomniile

ce consumă o flacără uleioasă

statui cu antebraţul flexat cu arătătorul

şi palma ca o invitaţie

această fiinţă care a murit pentru mine

îndepărtat cu buzele sparte de îngerul

tăcerii aceşti oameni sticloşi

îmi zgârie pieptul toate acestea

cu galeriile lor ca ultimele firmituri ale jertfei.