duminică, 19 septembrie 2010

în duh şi adevăr

în zona vitan şoseaua se lăţea încet
ca o meandră gri
aparent fluvială
drapată difuz cu o lumină împăienjenită
tramvaiele ca nişte butelci nesigure
mă lăsau
pe strada unui locotenent sau inovator inocent
în faţa unui peron cu flori
cu ţigănci fustoase
basmale întinse pe jos
şi încărcători de brichete cu mustaţa ţeapănă
printre buticurile majoritatea non stop
de pe acolo culegeam câteva sticloace obeze
cu vin alb destul de sintetic
în acele seri splendide
intram în apartamentul sălciu zugrăvit
mai demult
cu un fior de măreţie fiindcă cineva se pare
suferise eroic într-una din camere
pe un pat imens de atunci neatins
acolo intram doar dimineaţa să simt
lumina aurie injectată în caverna oasoasă
dar în sufragerie petreceam
fraţilor
orele nopţii întregi cu oratorie ca un soi de balet
executat de nişte părinţi fascinaţi de agora
în care rămâneam priponiţi
oarecum ridicol
reuşind să uităm câteodată ideea
până când uşile metroului se închideau
şi lumea se automutila
vâjâia
asemenea unui meteorit cu gât de lebădă
fără staţii printre sinapse
până când muzica nopţii cu lupii săi indigo
ne zgâlţâia cu sete şi aruncam cu apă
peste ochi şi cu flăcări
şi ieşeam cu piepturile subtil pătate dar încă
matadori
şi cum la americanu sub tăblia albă a mesei
se încolăcea un căţel jigărit luam o cafea
inimile noastre de dimineaţă scheunau
asemenea unor lămâi folosite
din care moartea potolită îşi ştergea
cu mâneca buzele unsuroase şi roz
aveam cu toţii faţa aceea buimacă de soare miop
sau torţionar
părul creţ a lui Victor părea proaspăt curentat
Tudor ne târâia cearcănele
Love era tot inamorată
pe drum
recapitulam poziţiile fastuoase cum e cea umeri craci
pe urmă ne despărţeam ne împreunam palmele oliv
uşor jegoase
cu o privire asfinţită
de dom predestinat bătrâneţii
fiecare cu ziua lui
ulterior ajungeam în casa mea de pe strada Timpului
cu parchet de nuc covoare persane subţiri
ceramică pe pereţi scrinuri sculptate şi mă aşezam
la pianul Steinway and sons priveam fereastra deschisă
cu trandafirul viguros
şi apăsam clapele într-o încercare de mă ruga
cailor liberi şi vindecărilor în duh şi adevăr.

6 comentarii:

  1. DRAGA DANE,VAD POEZIA TA ,ACUM,DUPA ATATIA ANI,CA O METAFORA A TIMPULUI TRECUT PRESARATA PESTE INIMILE NOASTRE IMBATRANITE IN TRISTETE....
    TORCIV ANERUGAM

    RăspundețiȘtergere
  2. Victoras, ma bucur tare ca mai citesti ce scriu si eu pe aici cu incrancerare adesea
    uneori incerc sa deznod ce a ramas tare si probabil viu in existenta mea incercad un fel de biografism terapeutic
    cu multa bucurie si sincera prietenie necuprinsa in aceste firave cuvinte

    RăspundețiȘtergere
  3. Vreau sa va vad barba. a mai crescut?

    RăspundețiȘtergere