egalităţi

ca un rotund întunecat

care se întrevede în spatele corzilor

şi nu spune nimic

ca o garoafă aflată în prima ei zi galbenă

ca ţiuitul greierelui de mătase

printre coloanele pietroase

în care gândul se amestecă cu imaginea

şi uitarea

ca un autobuz gol urcând

pe o şosea nesigură sau o destinaţie

ca o mănuşă desperecheată

în hol pe scaunul de paie

împreună cu o legătură de chei oarbe

ca o uşă deschisă spre un interior cu vânt

şi stropi ca un abajur

în care rugăciunea pâlpâie

cu ghearele egale cu neputinţa

şi arzătoare ca un fel de lună

cu tendoanele rupte

ca şi cum copilăria ar fi în totalitate 
o rană exactă

în care intră şi ies nişte gândaci

la fel de suavi ca speranţa

peste margine

ca rotundul întunecat din spatele unui cântec

precum ultimul prieten

aflat între el însuşi şi o întrebare

sau un clopot de bronz

ca un muget de bucium

plecat să întâlnească ultimul bour

ca un telefon agăţat

de nişte cuvinte vărsate dintr-o carte

împreună cu un praf invizibil
ca râsul ondulat a lui Ingrid Bergman 
în Casablanca
în faţa ventilatoarelor

ca o iscălitură din care lipseşte persoana

şi florile cresc pe marginea drumului.