şi mersul trădează - ca o luminescenţă - un anume izvor
de parcă pământul ar avea o moliciune doar de el înţeleasă a distanţei
a foamei - a privirilor ascunse sau zarurilor
ca un ştiulete de porumb într-o mătase e ca şi cum ai privi lumea
cu mortul la tine dintr-o corabie albă şi somnambulă iertător
şi oamenii ar râde ca un bulgăre prietenos care se tot duce spre
valea lucrurilor şlefuite spre înţelegerea aceea nedezminţită care urmează
vârsta ca o umbră lunguiaţă în care oamenii sunt mari şi plini de încredere
sau egali cu propriul mister, ei şi până la urmă ajungi să despachetezi
ca un balon cald care se tot ridică spre nişte stavile în care pieptul devine
o barieră mohorâtă sau un cer asasin ca o lipsă a unui ceva
care poate că este tocmai partea cea bună şi mergi şi mergi până când
lumea nu se mai reprezintă e mică şi numai buruienile sunt tari şi înalte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu