versul serii

"E-atât de senin ca sunt
mai aproape de mine c-un plâns."

Daniel Corbu

Amazon

în lumea noastră trăieşte o broscuţă neagră

cu dungi albe şi portocalii pe spinare

ca nişte hieroglife veninoase

tatăl singur pe-o frunză

păzeşte atent mormolocii lipicioşi

când soarele ajunge la destinaţie se prind de el

unul câte unul ca nişte pui de maimuţă şi urcă până

la un crin verde plin cu lacrimi

acolo ochiul se desface lin coada de drac se divide

fruntea pădurii înfruntă asfinţiturile

şi caimanul negru alunecă pe o rugăciune.

celei care nu se teme

razele soarelui drag sunt vânturile cu care

intru în viaţa mea ca într-un abator de fluturi

cu un satâr înfipt între nopţi

cu un poem obsesiv care se termină cu un înger

fulgerător şi plin de prospeţime

orbecăind aproape ca un inorog şchiop după

lumina de care m-am despărţit:

unde sunt eu unde mi-e lumea unde sunt prietenii

pe fundul oceanului pe bolta cerească

sau între cărţi?

în hala în care locuiesc a căzut tencuială destulă

o fată desculţă ar vrea să danseze:

unde sunt eu unde mi-e lumea unde sunt prietenii

pe fundul oceanului pe bolta cerească

sau între cărţi?

cu un poem insidios care se termină cu un înger

abisal şi plin de fericire

intru în viaţa mea ca într-un abator de fluturi

cu un satâr înfipt între nopţi

o fată desculţă ar vrea să danseze:

unde sunt eu unde mi-e lumea unde sunt prietenii

pe fundul oceanului pe bolta cerească

sau între morţi?

celor frumoase

în conformitate cu legea lui Arhimede la bloc la etajul al treilea

al scării C din anul de graţie prin lumina de fildeş creşte un munte

cât o sufragerie şi are un pisc alb iar în mijloc o adâncitură aşa

cât o fereastră roşie care dă spre sfârşit şi mai e şi o masă

plină cu îmbrăţişare tumultuoasă ca o boală pictată cu sfinţi şi ogive

şi cotoare de cărţi desfăcute acum precum sticlele goale

dar nimeni nu consumă aici decât aerul dulce şi fâşâitul cailor prin asfinţit
sau iertare sau moină şi iată cum lutul se scufundă în aripi

iată cum noaptea iese din umbră în conformitate cu toate legile moi

smochinite şi blânde precum frumoasele palme ale călăului. 

mai departe zâna

                                    in memoriam Aurel Dumitraşcu

  

un vânt fantomatic se scurge prin fereastra

în care odihnesc morţii cei mici

morţii noştri cei tineri şi înalţi şi foarte copilăroşi

ca aceia pe care-i ţinem de mână

şi miros a pere şi vâsc şi la ceafă aduc

în rigiditatea noastră un ţipăt fermecător

o mătreţă a zorilor pusă în insectar

un pumn de frunze pe tastatură ca zmeele

sau cuvintele dragi ale tatălui care bat în pădure

şi stelele se îndepărteză de groapă

sub piciorul gol un cuvânt se ridică 

din joben zâna cu o carte în mâini pluteşte prin oase 
pentru că « aşa se spune despre urgiile tinere ».

Stefan Roll

în fiecare seară,
înainte de culcare,
ca pe o rugăciune,
ca pe Tatăl nostru,
scriu,
cu sufletul în genunchi,
o poezie,
rugăciune albă ca un zbor de păsări,
să culeg din noapte fulgere tăcute,
ca, din lumina lor,
să-mi cerşesc rugăciunea de a doua zi.

arera imna

au trecut prea mulţi ani.

ne privim în ochi
cu lumina stelor decedate.

am oferit totul nimic de adăugat
nu mai este
şi-am vrea să ningă uşor.

de-ale frigului

când va veni vremea
ca ultima fată să lunece pe gheaţa
lăptoasă aş vrea

să fie pe-acolo şi
rechinul care simte picătura de sânge
în ocean de la zece kilometri . 

kusa gauma

aş vrea să umblu cu morţii cei tineri

pe sub tufişuri şi toate miasmele nopţii

ca o corabie feniciană

pe vârfuri de munte

ca o carte jilavă

din care poţi face baloane la limita

dintre rugină şi graţie sau

ca un pavilion de vară zguduit

de privirea pisicii 

aş vrea să sparg

coaja oului ca o religie lipicioasă

şi intimă

în care ştim cu precizie

ce o să ni se întâmple dar aşteptăm

cu nişte cuvinte însângerate între degete

cu ochi deschişi ca şi cum am număra

rotunjit aşteptarea 

cu înţelepciunea pisicii de fontă
din faţa ferestrei care dă în pământ.

Cartea aceea de ieri

           Am răsfoit între timp cartea despre care am vorbit aseară, uşor dezamăgit. La un aşa un titlu aşteptam să prezinte o practică, nu o argumentaţie. O ţin totuşi pe măsuţă alături de plângerile sfântului Efrem Sirul şi nu o deschid. O voi lăsa acolo vreo câteva zile în ideea că ceva subtil s-ar putea evapora. O să fac şi eu cum fac monahii din mânăstirile japoneze care răsfoiesc ca pe un acordeon cărţile sfinte (respirând uşor de prin pagini praful acela spiritual) sau, cum păstrează în permanenţă hasizii cuvintele sfinte legate de frunte şi mâna stângă. "Forme ale cunoaşterii nediscursive", ce titlu frumos, un fel de critică a raţiunii pure pe dos. Până când o voi mai deschide, dacă se va întâmpla vreodată, mă voi consola cu proiecţia mea asupra acestor lucruri: rugăciunea, meditaţia, contemplarea, sunt formele cunoaşterii nediscursive, singurele cârje pe solul alunecos al lipsei de temeiuri. 

          Pentru cine ar putea fi interesat, cele mai frunoase rugăciuni din lume sunt Plângerile Sfântului Efrem Sirul.

Vedenii

Sunt nemulţumit, am un fel de depresie cataleptică care seamănă cu semnul de drum închis de la circulaţie - nu intru în detalii pentru că e mereu neplăcut – totuşi, mai dau cu lopata zăpada din curte -  foarte adevărat că activitatea pune sângele în mişcare – mi se aburesc ochelarii şi, cum spunea tata într-un vis, când ne plimbam pe o pajişte roşie cu picioarele goale: „mersul odihneşte mintea”, dar, de data asta e diferit.

La spital, o femeie aranjată ca o movilă pe o targă vişinie spune aaaaaah. I se rupe din piept o povară de parcă moartea ar apăsa-o ca o vedenie, ca un melanj între blând şi năpraznic. Acel altceva diferit se referă poate şi la poezie. Nu-mi mai ajunge. E un soi de regret confuz ca şi cum aş sta între a fi şi a nu fi. Am un stop în faţă, nu un drum înfundat.

În fotoliul verde din mica mea bibliotecă privesc de-a curmezişul rafturile simt un gol ca de duminică pe la două şi mă gândesc la un titlu de carte sau de orice altceva: "dincolo de cuvinte". Privirea îmi este trasă de un cotor de carte bleomarin pe care scrie cu litere albe de tipar „Forme ale cunoaşterii nediscursive”. Ce chestie. Limbajul „nediscursiv” de Maria Iacobescu. În traducere, despre cum să asilmilezi cu simţurile, cu inima şi gândurile tale amestecate şi să nu povesteşti nimic, nimănui. Să adânceşti, nu să inovezi, deşi acesta poate fi aspect al creativităţii. Pesemne la asta mă gândeam în ultima vreme şi acum parcă mi-a dat cineva pe spate cu băţul acela folosit la Zazen să mă trezească.

În momentul acesta îmi amintesc de tataia şi felul său de a fi etern, de  a le şti pe toate, fiind regele eului său şi asta se răpândea şi în jurul său. Se asemăna cred cu doctorul Honigberger din nuvela lui Eliade care unise cele trei aspecte: obiectul subiectul şi cunoaşterea. Aşa era bunicul meu, un eliberat. La el nu ar fi putut fi vorba niciodată de o mistică sau gnoză, ci doar de un mod de adaptare la cer şi la dealuri. Ca şi cum ar fi învăţat lecţia pe de rost. Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Când se repetă îndeajuns, totul seamănă cu un evantai peste riduri sau cu urmele apăsate ale căruţelor pe câmpia din vis. Seamănă cu un vers pe un mandat de arestare, cum spunea odinioară poetul.

ajută necredinţei mele

credinţa este iubire şi viceversa.
de altfel, este şi un modelul de umanitate care sper să nu sfârşească definitiv în cultură sau abjecţie..