luni, 6 februarie 2012

Vedenii

Sunt nemulţumit, am un fel de depresie cataleptică care seamănă cu semnul de drum închis de la circulaţie - nu intru în detalii pentru că e mereu neplăcut – totuşi, mai dau cu lopata zăpada din curte -  foarte adevărat că activitatea pune sângele în mişcare – mi se aburesc ochelarii şi, cum spunea tata într-un vis, când ne plimbam pe o pajişte roşie cu picioarele goale: „mersul odihneşte mintea”, dar, de data asta e diferit.

La spital, o femeie aranjată ca o movilă pe o targă vişinie spune aaaaaah. I se rupe din piept o povară de parcă moartea ar apăsa-o ca o vedenie, ca un melanj între blând şi năpraznic. Acel altceva diferit se referă poate şi la poezie. Nu-mi mai ajunge. E un soi de regret confuz ca şi cum aş sta între a fi şi a nu fi. Am un stop în faţă, nu un drum înfundat.

În fotoliul verde din mica mea bibliotecă privesc de-a curmezişul rafturile simt un gol ca de duminică pe la două şi mă gândesc la un titlu de carte sau de orice altceva: "dincolo de cuvinte". Privirea îmi este trasă de un cotor de carte bleomarin pe care scrie cu litere albe de tipar „Forme ale cunoaşterii nediscursive”. Ce chestie. Limbajul „nediscursiv” de Maria Iacobescu. În traducere, despre cum să asilmilezi cu simţurile, cu inima şi gândurile tale amestecate şi să nu povesteşti nimic, nimănui. Să adânceşti, nu să inovezi, deşi acesta poate fi aspect al creativităţii. Pesemne la asta mă gândeam în ultima vreme şi acum parcă mi-a dat cineva pe spate cu băţul acela folosit la Zazen să mă trezească.


În momentul acesta îmi amintesc de tataia şi felul său de a fi etern, de  a le şti pe toate, fiind regele eului său şi asta se răpândea şi în jurul său. Se asemăna cred cu doctorul Honigberger din nuvela lui Eliade care unise cele trei aspecte: obiectul subiectul şi cunoaşterea. Aşa era bunicul meu, un eliberat. La el nu ar fi putut fi vorba niciodată de o mistică sau gnoză, ci doar de un mod de adaptare la cer şi la dealuri. Ca şi cum ar fi învăţat lecţia pe de rost. Primăvară, vară, toamnă, iarnă. Când se repetă îndeajuns, totul seamănă cu un evantai peste riduri sau cu urmele apăsate ale căruţelor pe câmpia din vis. Seamănă cu un vers pe un mandat de arestare, cum spunea odinioară poetul.

Un comentariu: