Dragă James Baker.
Nu înţeleg ce resort interior mă îndeamnă să-ţi scriu. Mi-este puţin dor de tine. Sper că nu ai murit şi eşti doar retras pe la vreo fermă asemănătoare cu Camp David, unde se poate admira de pe un şezlong de pânză vuietul mării sau, în zilele cu soare şi fără vânt, se poate juca golf. Golful e potrivit pentru oamenii bătrâni, aşa mi se pare. Desigur, aş putea afla mai multe de pe internet fără mare bătaie de cap, dar ce importanţă mai are? Cum în momentul de faţă mă aflu într-o căbănuţă izolată în care am doar curent electric, nişte aşternuturi roase şi o stivă de conserve de carne, ar trebui să urc vreo câteva sute de metri pe cărarea şerpuită pentru a prinde semnal la telefon iar apoi să dau un search. Poate spre seară.
Îmi amintesc de prima noatră întâlnire. Era un soare melancolic şi un verde prăfuit peste care dai la tot pasul pe arterele Bucureştiului iar tu erai foarte prezentabil, pe undeva confirmai presentimentul obscur cuibărit în mintea mea juvenilă care îmi şoptea că americanii sunt o categorie mai evoluată de englezi. Aveai un soi de dezinvoltură. Amintindu-mi de tine, descopăr nişte vechi sinapse devenite mâl şi paloare. Ai fost avantajat chiar de la început când ai ajuns în România. Erai combinaţia câştigătoare în februarie 1990 când ai venit în faţa CPUN-ului de pe atunci, care se reunea lângă Palatul Patriarhiei şi, cu un farmec marca James Bond în interpretarea lui Roger Moore, ai spus că România nu va fi cu adevărat liberă până când nu vor fi distruse în totalitate structurile vechii securităţi comuniste. Îmi venea să te cred fiindcă îmi plăcuseră foarte mult Omul paianjen, Superman, familia Flinstone şi Elvis. Marfă de calitate care se găsea cam pe sub mână.
Uneori mă gândeam la tine ca la un adolescent fiindcă aveai o roşeaţă în obraz, care, odinioară, ar fi trebuit să fie semnul unei sănătăţi robuste. Şi totuşi, nu puteam să nu mă gândesc, fie şi indirect, la ipoteza că ficatul tău era putred.
Mai trebuie să îţi mărturisesc ceva, în felul acesta poate voi exorciza unele tenebre: de curând am citit o carte scrisă de o scriitoare indiană stabilită la Londra care avea probabil unele informaţii moştenite de la bunicii ei despre cârmuirea britanică în vremea Maharajahilor şi care spunea că farmecul poporului englez constă în faptul că reuşesc să te fure şi să îţi dea lecţii în acelaşi timp. Nu înţeleg de ce m-am gândit în mod automat la tine. Poate fiindcă nu te-am mai văzut de câţiva ani buni şi faci parte, ştii cum se zice, din mobilierul din lemn masiv. Te rog să mă ierţi pentru gândurile astea idioate, fiindcă de fapt ţin la tine.
Ultima oară te-am văzut într-un film, un fel de documentar regizat de Michael Moore despre blocurile acelea gemene care au căzut. Stăteai la o masă picior peste picior, cu, pentru mine, infailibilul tău aer de interior şi aşteptai. Poate aşteptai vacanţa, să mergi într-un club să intri la saună şi masaj, să primeşti o atenţie delicată şi o grijă pe care doar unii ca tine o pot aprecia. În filmul acela era vorba despre o conspiraţie, o aiureală cu petrodolari, Arabia Saudită şi Osama. Nişte frustaţi. Sunt şi pe la noi din ăştia care sunt capabili să murdărească orice.
Cam atât am să-ţi spun în dimineaţa asta. E soare şi e frig, mă duc să mai pun câteva lemne pe foc.
O să caut pe net mai târziu şi dacă descopăr mailul tău o să îţi trimt o felicitare.
Te îmbrăţişez.
