sonet

oarecum pătruns de lentoare în pofida mişcărilor

care duc la un rezultat s-ar putea vedea

orizontul învelit ca o agonie lină într-o faţă

de masă în carouri galbene.

te-ai putea strecura sau dimineaţa ai putea

să te scalzi încet ca să te obişnuieşti cu apa

şi rotulele să-ţi plutească vesel.

desigur nici o bibliotecă n-a rezistat.

chiar şi oasele naufragiaţilor se spune că se topesc

după un an. fiindcă cu degetele uscate

nu mai întorci nici o pagină şi eşti singur. şi abia

atunci începi să vorbeşti. fără grabă ca şi cum

s-ar desfăşura un botez în apropiere şi un copil

ar sta răstignit între degetul mic şi degetul mare.

m-am gândit la zâmbetul tău şi la unele zile de duminică în care nu prea ai ce să faci şi e soare. desigur soarele scânteiază diferit după insomnie sau când se termină ploaia aşa şi tu.

priveai oarecum vertical de parcă uşa ar fi fost puţin deschisă şi era nevoie de un fel de concentrare. sau erai obosită şi zâmbetul stătea să apună. sau erai pe cale să-ţi imaginezi ceva deocamdată fără concreteţe ca şi cum ai fi urcat un drum în serpentină.

 http://www.calameo.com/books/0003100516281e87dec38

aici se poate citi volumul Avatarurile domnului Oanea

http://www.clementmedia.ro/2013/02/21/poetul-sucevean-dan-cristian-iordache-la-a-v-a-carte-avatarurile-domnului-oanea/

multumesc lui Liviu Clement pentru semnalarea volumului Avatarurile domnului Oanea

Karawane

se poate citi Karawane volumul meu din 2012 la această adresă

http://en.calameo.com/read/0003100511e2c1dbccdf8

vă mai amintiţi de Ghiocel. am sporovăit toată dimineaţa despre mişcarea în diagonală şi o grămadă de alte filozofii. până am ajuns la un film de acţiune pe care un turist îl pune unui trib de băştinaşi de prin pădurea amazoniană. n-au înţeles nimic, absolut nimic. singurul lucru la care au reacţionat a fost o găină care traversa în plan secund. ziua s-a vaporizat, s-a stors şi mi-am amintit că-n week-end am revăzut filmul acela cu Audrey Hepburn Cum să furi un milion. spre sfârşit, analizând cam ce vor actorii să spună, m-am gândit că ideea era mult mai generală, în sensul că lumea are miez. la ce să te aştepţi atunci când actorii mimează o anume savoare? aşa am fost pregătit. acuma, fiind noapte şi trecut de 40, mă întreb ce-ar fi fost dacă aş fi fost educat că lumea e o nucă goală. de multe când e foarte târziu mă gândesc la fălcile rechinului la dinţii zimţaţi la cum umblă el noaptea sub apă. 

dragă Luca regret că lumea nu e mai bună. regret că trebuie să mergi la şcoală. regret că respiraţia ta o să-şi piardă aroma. aş fi vrut să îţi ofer un alt viitor.

16 17 18 19

acum mi se pare că înţeleg.

nu va mai avea

multă putere

şi fiecare cu moartea lui.

există o lumină ca botul îmbibat cu sânge al felinei

şi asta se întâmplă dimineaţa când

albastrul pal din capătul orizontului e taina

ce închipuie conturul îndârjit al pământurilor.

eşti doar tu. prima oară ca şi cum plânsul ar năvăli

pe fereastră. eşti doar tu cu fereastra

părul tău e dat pe după ureche iar tendoanele

pornesc spre bărbia moale spre tăietura

fermă şi resemnată a buzelor. lângă ochiul drept

un cuţit şi-a făcut adăpost. cum ar fi să trăim prima

zi frumoasă de după trecerea lumii.

scoicile n-au trăit nci o dramă. sau orizontul.

poate că nu mai este decât un singur pas lanţul de
insomnii e o pojghiţă fină care duce acolo

unde nici o gură nu te mai hăpăie noaptea. unde

s-au încheiat luptele şi câmpul e plin de dragoste.

am scris un poem lung

în care am învelit cu tifon găvanele ochilor

maxilarul cu măsele gălbui

am povestit despre coarnele de cerb

ce ies prin ferestre

şi despre vomă

dar după ce a fost gata nu am simţit nimic.

vă imaginaţi cum se consumă bateriile

cum se destinde arcul

şi nimic? am ţinut apăsat tasta back space

pagina s-a golit

a fost albă şi uşor friguroasă acum

totul are sensul pe care îl dă aşteptarea.

virgil popescu din urbea noastră ajunsese într-un fel prea unic. pesemne că în cele mai mici detalii hărăzise în tufărişurile de lângă iaz un model pe care-l urma cu pioşenie de o vreme îndelungată.

adeseori, se povestea despre el că e plecat sau urmează să plece într-o călătorie în orient sau în sud pe undeva. aceste poveşti circulau chiar dacă  nu erau întru totul adevărate. de fapt, ar fi putut fi găsit aprinzându-şi cu delicateţe o ţigară, la aceeaşi masă, dar nimeni nu ştia când se nimerea să apară. avea în el ceva nesigur ca un îndemn al inimii. putea să-ţi stârnească lacrimi înţelegătoare sau în cele mai negre ceasuri repulsia zvârcolirii de faun.

unii îşi aminteau uşor admirativ de noaptea în care smucise gulerul unui ziarist sau de cum adormise el într-o dimineaţă cu fruntea înfiptă în poala unei fete care încă mai despica ceaţa cu o privire sleită. într-o noapte se povesteşte că a pictat o epavă, în alta că a dansat într-o librărie. cineva spunea că în Egipt a fost văzut cu sabie.

ajunsese un fel de bono al zilelor noastre. dar şi bono s-a demodat odată cu trecerea anilor. acum, nu mai putea duce ca înainte. avea nişte cuţite adunate în cutia toracică şi-n abdomen care uneori ieşeau la aer. nu s-ar fi putut compara cu un leu bâtrân pentru că nici urbea noastră nu ar fi putut în veacul vecilor suporta comparaţia cu o savană. junglele în general nu sunt mici iar în provincie totul are un aer de resemnare, de altfel, binefăcător. şi el nici nu era bătrân. leii bătrâni se zvoneşte că fac artrită şi atunci devin trişti. singurul lor final respectabil este să poată muri liniştit, fără nici o luptă. 

medicamentele

privirea

oglinda din baie

judecătorul

servodirecţia

jarul totul

senzaţia

ce-o trăiam

aşezat în compartiment

la fereastră când

pe linia alăturată

pleca un tren.