virgil popescu din urbea noastră ajunsese într-un fel prea unic. pesemne că în cele mai mici detalii hărăzise în tufărişurile de lângă iaz un model pe care-l urma cu pioşenie de o vreme îndelungată.

adeseori, se povestea despre el că e plecat sau urmează să plece într-o călătorie în orient sau în sud pe undeva. aceste poveşti circulau chiar dacă  nu erau întru totul adevărate. de fapt, ar fi putut fi găsit aprinzându-şi cu delicateţe o ţigară, la aceeaşi masă, dar nimeni nu ştia când se nimerea să apară. avea în el ceva nesigur ca un îndemn al inimii. putea să-ţi stârnească lacrimi înţelegătoare sau în cele mai negre ceasuri repulsia zvârcolirii de faun.

unii îşi aminteau uşor admirativ de noaptea în care smucise gulerul unui ziarist sau de cum adormise el într-o dimineaţă cu fruntea înfiptă în poala unei fete care încă mai despica ceaţa cu o privire sleită. într-o noapte se povesteşte că a pictat o epavă, în alta că a dansat într-o librărie. cineva spunea că în Egipt a fost văzut cu sabie.

ajunsese un fel de bono al zilelor noastre. dar şi bono s-a demodat odată cu trecerea anilor. acum, nu mai putea duce ca înainte. avea nişte cuţite adunate în cutia toracică şi-n abdomen care uneori ieşeau la aer. nu s-ar fi putut compara cu un leu bâtrân pentru că nici urbea noastră nu ar fi putut în veacul vecilor suporta comparaţia cu o savană. junglele în general nu sunt mici iar în provincie totul are un aer de resemnare, de altfel, binefăcător. şi el nici nu era bătrân. leii bătrâni se zvoneşte că fac artrită şi atunci devin trişti. singurul lor final respectabil este să poată muri liniştit, fără nici o luptă.