28 februarie

sunt zile din mila Sfântului în care timpul

scoate cărămizile din tipare

şi le lasă pe marginea drumului

cum a fost azi când a nins spaţios ca din vârful degetelor

şi eram prin faţa tribunalului

legănând o plăsuţă cu cărţi de hemingway, minulescu

voiculescu şi andru

totul era alb pe alee şi mi-a ieşit în cale o fetiţă

cu ochii scăldaţi în copilărie

în spatele ei o femeie uscată dar îmbrăcată călduros

cu un palton din stofă de lână cu dungi în V

cu galoşi negri lucioşi

gardurile vii erau şi ele albe

totul avea un aer de fotografie clasică agăţată

pe o sărma la zvântat

şi mi-am spus că aici trebuie să fie ceva poetic.

Cezar Ivănescu, Rosarium

Poezie pe ger, autor Nick Sava

Joi seară, pe 24 Februarie 2011 (chiar de ziua Dragobetelui), mai bine de 40 de oameni au înfruntat gerul subţire ca să se adune în Pod Pogor Fiul la Muzeului Literaturii Române, la a şaptea întîlnire a Junimii Noi.

Majoritatea celor prezenţi au fost poeţi – mai tineri, mai în vîrstă, unii abia debutanţi, alţii deveniţi deja nume de seamă în poezia post-modernă ieşeană. Şi suceveană, trebuie să spun – pentru că invitatul întîlnirii a fost poetul de 40 de ani din Suceava, Dan Cristian Iordache, care a adus cu el nu numai cîţiva colegi de la Cenaclul „Zidul de hîrtie” din Suceava, ci şi volumul publicat de curînd la Editura Brumar din Timişoara. În programse anunţă lectura a doi autori debutanţi la Cenaclul Junimea Nouă-Mircea Boboc (poezie) şi Daniel Mihai Pantazi (proză).

Daniel Corbu, preşedintele Cenaclului şi moderatorul întîlnirii, a sunat talanga, anunţînd începerea întîlnirii. Mai întîi, cîteva anunţuri: motivarea sistării întîlnirii de pe 24 ianuarie,  prezentarea volumului Glissando – Antologia Cenaclului Junimea Nouă 2010, anunţarea Sărbătorii Poeţilor, eveniment care va aduna poeţi de renume din întreaga ţară (25 martie) – şi prezenţa la Cenaclu a scriitorului Vasilian Doboş.

Prima parte a Cenaclului a cuprins lectura celor doi tineri cenaclişti. Mircea Boboc a dat citire unui mănunchi de poezii (vreo 10, din care amintesc Aş vrea, Cîntecul unui înger, Dă-mi mîna, Mesager din Rai), citite cu glas puternic, uneori de-a dreptul dur – chiar cînd prezintă imagini suave, sensibile. În schimb, prozatorul Daniel Pantazi a lecturat un text de proză destul de lung, o povestire intitulată „Crăciunul lui Sven Claues”, cu glas moale (fapt reproşat de întreg auditoriul), lipsit de dicţie, greu de auzit în rîndurile din spate.

Partea a doua a întîlnirii a cuprins critica pe marginea textelor citite. Primul care s-a încumetat să o facă a fost cunoscutul poet Vasilian Doboş care, trebuie să recunosc, i-a cam făcut praf pe mai tinerii lui confraţi. Apreciindu-le potenţialul şi îndemnîndu-i la lecturi susţinute, le-a prezis că în timp vor deveni, unul poet iar celălalt prozator. La poeziile lui Mircea Boboc a identificat slăbiciuni care caracterizează poeţii fără experienţă. A criticat de fapt starea generală a poeziei contemporane romaneşti, spunînd că după 90 aproape că nu se poate vorbi despre un poet valoros, că nimeni nu a lăsat vreo urmă şi nu a produs vreun impact asupra cititorului de poezie actual, în ciuda faptului că se scrie mult mai multă poezie decît înainte. A criticat şi cenaclurile care nu îşi indeplinesc menirea, acceptînd şi premind scrieri lipsite de valoare (a întrebat, ironic, dacă textul lui Daniel Pantazi este cel premiat de Cenaclul „Universul Prieteniei”). Una peste alta, au fost texte asupra cărora e nevoie să se mai lucreze.

Cam pe aceeaşi linie s-au pronunţat şi alte critici (Paul Gorban, Nick Sava, Daniel Thoma Dobiriceanu şi Cătălin Mihai Ştefan, al doilea secretar al Cenaclului). Daniel Corbu, în finalul acestei secţiuni de critică, a sintetizat criticile, concluzionînd: cei doi autori pot mai mult, ceea ce e o speranţă de viitor, avînd în vedere vîrsta lor.

Finalul Cenaclului din seara de 24 februarie a fost rezervat invitatului de onoare, poetul  sucevean Dan Cristian Iordache. După o scurtă prezentare a volumului Abel şi eu, s-a apelat la un coleg al autorului de la Cenaclul Zidul de hîrtie din Suceava, Florin Dan Prodan, care a rememorat întîlnirea, în 2008, cu Dan Iordache, imediat după publicarea volumului de debut al acestuia. A subliniat mai ales evoluţia rapidă a colegului de cenaclu care, în al treilea volum,Abel şi eu, a atins maturitatea. În final, Dan Cristian Iordache a citit vreo 7-8 din poeziile cuprinse în volum, dovadă a prezenţei unui poet de mare valoare. Atmosfera de emulaţie, căldura sufletească a participanţilor precum şi aplecarea plină de înţelegere asupra creaţiilor celor aflaţi la început de drum a distinsului poet Daniel Corbu au reuşit să învingă gerul de afară. 

Nick Sava

Completez cu cîte ceva despre ultima parte:  la solicitare lui daniel Corbu Florin s-a ridicat să spună  două cuvinte despre mine, a vorbit în mijlocul adunării şi a fost de o sinceritate frustă care mi-a mers direct la inimă când a povestit cum ne-am cunoscut noi la prima şedinţa a cenaclului sucevean când eu, într-adevăr, m-am oferit să citesc şi se pare că după ce poporul s-a dus acasă organizatorii printre care de bună seamă şi el mă discutau dându-şi probabil coate, că nu e mare lucru de cartea aia (a mea)... foarte bine! Avea dreptate. Mă amuz şi acum. Ei, pe urmă a mai spus că am evoluat surprinzător de bine şi m-am mai liniştit. Pe urmă, fiind uşor destins de atmosfera de ansamblu a cenaclului pătrunsă de un soi de lumină strălucitoare, am încercat să spun din ce cauză scriu, - poate o să concretizez în scris cine ştie când acest lucru, fiindcă nu sunt sigur că am un crez literar. Sau că am nevoie de aşa ceva.

Pentru a dovedi o matură sinceritate, deci fără a mă minţi, nevoia de a mă exprima în scris - în ultimă instanţă actul creaţiei, - nu e decât o rezultantă a  unei istoriii personale. Iar din această istorie fac parte şi câteva cărţi care au avut menirea de mă lumina de mă salva pe moment şi nu numai. Aşa că asta încerc să fac şi eu, să repet umanitatea, scriu pentru a salva. Fiindcă uneori mă gândesc că omul sau omenirea sunt un singur lucru. 

Am citit vreo 7 sau 8 poezii, cu o ciudă sper destul de bine mascată în ideea de a arunca nişte cărămizi de hârtie peste întreaga audienţă, spre sfârşit am început să simt veşnica mea emotivitate poate imaginându-mi ceea ce m-a îmtrebat o doamnă într-un birou de traduceri când a văzut cartea mea: nu vă simţiţi în pielea goală când sunteţi citit de altul?

Am oferit 12 cărţi, printre care şi doamnei Dorina Neculce şi am ieşit apoi în valsul unei ninsori răsărită dintr-un întuneric profund, învăluiţi în parfumul umbrei statuilor din preajma casei Pogor.

Mulţumesc prietenilor mei Florin şi Victor,  lui Emanuel fiindcă am simţit că sufletul nu a auzit de graniţe.

fotografii de la ediţia 7 a cenaclului Junimea nouă

am fost onorat cu desăvârşire şi am primit cu toată umilinţa darul de a citi acolo unde au citit pentru prima oară Eminescu, Creangă şi Caragiale, cei care ne-au dat o limbă.

poem pentru mama

pe la 8 30 în dreptul semaforului

mama

fiind la volan claxonez uşor

surprinsă zâmbeşte

zâmbesc

pe urmă trag cu coada ochiului

cum se întoarce

micuţă

de parcă ar tras cu arcul la ţintă

ca trezită şi încă nesigură

se învârte încet

are nişte ghete gri cu botul ascuţit

e lumină şi zloată

de curând am vorbit şi la telefon

iar ei au două receptoare

am putea vorbi toţi trei deodată

de regulă însă unul trage cu urechea

şi intervine când

nici nu-ţi vine să crezi,

în seara asta o bătrână vorbea

despre poezia de după gratii

un căpitan era trist fiindcă fusese bătut

şi ea l-a-ntrebat ce să-ţi fac ca să îţi fie bine

cântă-mi “mama când mă legăna”

femeia a cântat

şi el i-a spus că nu îl mai doare

câteodată în afară de sentimentalismele

de tarăbă 

mamele nu sunt mame

au nişte aripi cu care mângâie

şi ce bine e să fii sărutat în somn.

pastel fără furtună şi lac

omul de la marginea serii înţepat cu andrele

plânge cu lacrime mov cu peşti guralivi

peste mâlul crăpat

balta fără de nuferi e fără păcat

nevasta lui stă tolănită ca o carpetă în iarba ţepoasă

o serie de furnici frumos educate

curg din sexul neruşinat al pomilor seara e sumbră

deloc albastră

omul e mai mult palid are ceva din moleşeala tigrului mat

cuvintele vieţii au fugit prin frunzişuri

ochii lor goi vânează iar

pictorul geme cu ficatul umflat descheiat la piept

descheiat la şireturile pădurii

sub cerul cărunt blajin şi cârlionţat.

cenaclul Junimea nouă şedinţa 7

prolog

...am scris sub lumina constantă a două stele, prima este cea a timpului în accepţiunea lui Einstein care spune că timpul există doar pentru ca lucrurile să nu se petreacă deodată, în acestă direcţie întrebându-mă mereu în ce debara se adună toatre întâmplările din vieţile personale ori colective, iar a doua este steaua credinţei a cărei lumină blândă m-a călăuzit şovăielnic la capătul tuturor îndoielilior şi excomunicărilor la opinia oarecum filozozică a faptului că fenomenul credinţei este singurul care dă gust lumină şi specificitate omului. 


umanitatea fiecăruia este rezultanta unei credinţe, aceasta fiind un mod de operare a conştiinţei, mai departe nu ştiu ce voiam să zic...

cronica unei seri de februarie

La început, cam pe la şase jumate am fost trei, muşchetarii. Am urcat treptele de mansardă, ne-am adaptat ochii cu sala goală proaspăt iradiată şi am încercuit o masă rotundă din lemn gros lăcuit în nuanţă de cireş. Ulterior  ne-am rezemat bărbiile în căuşul palmei sau ne-am privit unghiile meditând puţin dezamăgiţi în compania câtorva beri. Tocmai când ne gândeam că ar trebui să nu ne mai imaginăm că suntem un cenaclu ci mai degrabă să ne intitulăm grup şi să tăiem bilete, au mai apărut trei personaje consacrate ale urbei noastre Nicu Marcu, Costache Ungureanu şi Dan T Gurtesch.

Dan T Gurtesch a fost pe undeva noutatea caldă a serii, apariţia care a transmis modestia aceea dulce a nesiguranţei, fiind adus chipurile de Box, s-a aşezat uşor cocârjat alături de Florin şi Costache şi după ce i-a venit paharul noduros de vodcă servit cu o vază de apă şi-a scos tacticos agenda rufăiată şi plină de altele care vor fi fost odată importante, ne-a citit câteva poeme. Era pe acolo probabil o ediţie scalpată a ultiumului său volum « Moartea mea, dragostea mea ». Ne-a citit iar noi am tăcut. Victor mai apoi a scos din geanta lui de pânză vernil o antologie unde i-a fost nu de mult publicată o povestire numită "Animalele". Am recitat aş zice de acolo ultima frază în care e mai multă lirică decât în majoritatea poemelor din zilele noastre.

Aveam şi eu la mine câteva poeme listate în grabă de pe net şi l-am rugat pe Costache să recite fiindcă uneori are impresia că e mai bărbat decât mine şi îl ocoleşte emoţia. În fine am avut o mică dispută pe tema asta întrucât sunt adeptul unor lecturi uşor emotive, pe urmă  am trecut la altele, la veşnicele bârfe fermecătoare despre struţocămila lui din « Alteţă eşti mai frumos ca păcatul » şi eseul său dan-onigo-severino-zetu precum şi multe alte mărunţişuri.

Pe urmă ne-am fracturat în două echipe după ce Dan a fost invitat la Fierărie unde s-a ţinut ultima rundă din cavalcada Folklung şi întâmplările din oraşul cu oameni, aşa că am acoperit rapid distanţa dintre cele două cârciumioare. Am reuşit astfel să-i ofer lui Adi Bezna un exemplar din Abel cumva în mediul său fiindcă oricum stătea într-un soi de beznă... mai târziu a şi recitat un poem din carte precum şi un poem de-a lui Dan, ceva cu prietenii şi moartea, cu lupii laolaltă.

Am mâncat ceva de pe un fund de lemn, l-am îmbrăţişat pe Dan şi am plecat gândindu-mă cât suntem de fericiţi să mai trăim un pic lângă oamenii dragi care stau din păcate mereu în preajma morţii.

În final, las un poem de Dan T Gurtesch, un prieten care se mai reazemă poate şi acum de pahar cu umilinţă şi fără nici un alt demon:

O NOUĂ SCRISOARE DIN EXIL

Iubite prietene şi
Frate al meu, 
Nu-ţi fă griji.
Cadavrul ambulant al subsemnatului 
Se mai plimbă, încă, printre
Figuri de ceară şi
Zâmbete de conjunctură,
Se mai îmbălsămează prin crâşme cu
Iz de TBC şi ciroză, 
Mai priveşte cu jind la
Buzunarele pline ale cerşetorilor,
Mai latră la câinii vagabonzi şi,
E adevărat,
Nici el nu ştie exact ce mai aşteaptă,
Până când şi
De ce ?

acasă

să locuieşti nu departe de locul naşterii

într-o casă cu livadă

câteva curci

şi un măturoi rezemat de fântână

să fii plecat dar nu pentru multă vreme

să îţi usuci picioarele

poroase şi calde într-un prosop flauşat de bumbac

să lipăi uşor parchetul ce imită stejarul

să îţi tragi şosetele

şi să te gândeşti că aerul e aproape

uşor de respirat

chiar dacă nimeni nu vede o poezie aici.

V de la victorie

femeia vorbea vorbea despre ziua de azi despre Iisus,

unul cu părul şuvoi

şi cărunt fornăia prin nări un somn limpede,

vocea femeii se întorcea ca dintr-o palmă imensă din tavanele

ascuţite din faldurile cărnii ei albe din lacuri şi munţi şi pâraie gălbui,

afară porumbeii îşi roteau capetele cu intimitate

călcau apăsat macadamul

totul era destul de bine soarele apuca pe după umeri taxiurile negre

negustori cu mustăţi răsucite şi turbane ca peruzeaua îşi muiau ochii

în forfota străzii în viaţa lor împăienjenită departe,

carcasa ghipată a feţei bătrânului Dorian Gray zâmbea complice

sau compătimitor crimelor lumii.

sedinţă de cenaclu

altă recenzie

Domnul Boris Marian Mehr a scris o recenzie despre Abel şi eu pe care o puteţi vedea aici.

recenzie la abel

    Volumul de versuri  ‘’Abel  și eu’’, apãrut la Ed. Brumar, Timișoara, 2010, izbutește sã  valorifice, dintr-un unghi de vedere  provocator, teme de largã  circulatie in literaturã-iubirea, moartea, credinta s.a.m.d.

    Poetul  Dan  Iordache suprimã  punctuaţia, ‘’neglijeazã’’ regulile de versificatie clasice, ‘’sfideazã’’ raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistã, aduce aminte de inovatiile unui Guillaume  Appolinaire-poetul –soldat avangardist, viguros sãpãtor de tranșee in lirica universalã. Indrãznelile de expresie vin tocmai  în  sprijinul ideii de înnoire, in sensul eliberãrii  limbajului poetic  de  convenţii și rigiditati. Autorul , procedând la modul suprarealist, lasã  ideile care-I trec prin minte sã ‘’curgã’’ pe hârtie; astfel  se creeazã  impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde si formula stãrile sufletești autentice. Însã  faptul  de a suprapune  realitãţii  concrete starea  oniricã, cu scopul de a ‘’pipãi’’ straturile adânci  ale eului, este, in esentã, romantic. Cu toate acestea, ‘’pudorile’’ recuzitei  mai  vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând rãceala observatiei, evitã  capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe.

     Emotia pare sã nu mai fie o conditie a cuvântului,  ci,  dimpotrivã, cuvântul  devine o conditie a emoţiei.

     Relatia bãrbat-femeie apare, astãzi  cel  putin, contrafãcutã, falsificatã: ‘’la casã dau de o femeie din acelea cum erau inainte/dacã ai fi avut una/erai cineva/acum insã se gãsesc pe toate drumurile/și pot ucide fãrã nicio  semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).

     Auto-definitia poeticã  e o ipostazã rãspanditã  în istoria literaturii, si iatã-l pe Dan Iordache creionându-și metaforic  poziţia in univers: ‘’nu sunt un om/mare/dar  sunt un ciorchine/la umbrã.’’(‘’via’’).

     Strãvechiul  motiv biblic al mãrului simbolizând cunoașterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele sau and-ul/vor functiona mult/mult dupa plecarea noastrã/ca niste degete descãrnate intinzând mãrul/care se povestește cã a fost/odatã/oprit.’’(‘’ecleziastã’’).  Des intalnitã  in cuprinsul volumului de faţã  este tendinţa de a parodia, inclinaţia spre farsã. Un exemplu:’’ am bãut/dintr-o cupã  pânã-n fund voluptatea mortii fãrã remușcãri/nici acum nu le am era vin rosu doar atât.’’  Sau: ‘’s-a înghesuit in mine ca sã mã simt usor bãrbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul  Contraatacã/ sã ii arãt cât de mistic aș putea deveni.’’(‘’si-o umbrelã’’). Poetul  afișeazã  un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trãdeazã un temperament bufon si polemic. La o privire mai atentã, observi  o detașare criticã din partea autorului in raport cu hãţișul cotidian al activitãţilor umane.  Ai spune cã poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara ‘’trãirilor’’, se dedubleazã  constant, sãvârșind  gesturi  mecanice. Când râde, ‘’știe’’ prea bine cã râde; când plânge, asemenea. Textul  apare studiat cu grijã, montat aproape cinematografic; de aici, ‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de fapte semnificative, în fine, efectul  regizoral.  Anumite versuri  de încheiere, cu rol concluziv parcã, sunt voit șugubeţe, întreţinând  substratul  narativ:  ’’invãţând sã trãiesc in vecinãtatea malului/deseori mã consider murdar//mã voi duce imi zic dar nu o sã plec  singur nu//o repet pânã când nimic nu ne va mai despãrţi/și cam așa stã treaba.’’ (‘’ ca un diamant’’).

     Poetul  e discursiv, logoreic fãrã ostentaţie. Sentimentul  devine mai curând un pre-text, e ‘’întors’’ pe ambele feţe ca o monedã menitã sã circule: ‘’…suflu in pânze sã tremure/viaţa  prinsã-ntre fiordurile mâhnirii/ mã gândesc  la tine iar/ și iar/cum stai intinsã/de la buric în jos’’ (‘’tu’’).

     Oroarea  proverbialã a artistului de monotonie, de cleștii plictisului, capãtã expresie in poemul  ‘’cât sunt incã viu’’:  ‘’astept sã  fie ceva/mai mult de cât/salariul//ceva sã se-ntâmple  aștept/cât sunt incã viu.’’

     O trãsãturã interesantã  a poemelor  lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel  incât perceptia comunã alterneazã cu intuiţia finã, observatia  curentã  interfereazã  cu  figura de stil izbutitã. Poetul stie sã  ‘’vadã’’  in lucruri, surprinde intre fenomene corespondenţe   subtile.  Unele  expresii (exclamaţii) familiare accentueazã, de fapt, disponibilitatea liricã: ‘’mi-a prins capul la piept/cu amândouã  braţele sã-l sugrume/nu altceva//am  rãsfoit revista  As/ am atins in trecere pãtura matlasatã/cutia verde marin din table/cu fotografiile alb negru/si  copilãria mea  sau a fratelui  meu/imputinatã  acolo.’’(‘’lucrurile  groaznice’’).

    Livrescul, unde se ivește, nu inãbușã  vibraţia.  Melancolia, când e dublatã  de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice:  ‘’ l-am uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura intrebãtoare/a degetului mic.//e o adevãratã  plãcere sã trãiești  ascultând Traviata/cu o cârpã moale in mânã/si  lustruind carabina/cu care nu știi ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând  Traviata cu o cârpã moale in mânã’’).

    Ideea de trudã creatoare-obsesie literar-filosoficã-e reliefatã  plastic  în ‘’Ra’’:  ‘’compar  zilele si noptile/cu lupii care mã fugãresc/poate cã se construiește/fãrã  stirea mea o piramidã/si sunt tras de funii/si  alunec in sus pe lemne/rotunde/si  peste mine cade o transpiraţie’’.  In poezia  ‘’plajã’’, in chip curios, ne intampinã un tinut aproape pastoral-bucolic:  ‘’voluptatea/e atât de blândã  incât dumnezeu/pe un mãgãruș/râde ocolind smârcurile.’’

    O ţinutã  inalt contemplativã  se desprinde abia  din versuri  precum  acestea: ‘’cerul e dureros/iar  fereastra de la rãsãrit/a ars.’’ In  cadrul aceluiasi poem este sugerat, panteistic, raportul   Dumnezeu-Naturã:  ‘’lângã drezina uitatã/dumnezeu are tâmpla  zdrobitã/de inima pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’).

    într-un astfel  de context, al indrãznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca s pecie literarã așa-zicând ‘’clasicã’’( modulatiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildã).

    Ei bine, elevaţia  unui astfel  de cântec, in esenţã  religios, absenteazã  la poetul  Dan Iordache.  El nu-si  pãrãsește  

‘nici mãcar o clipã ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulatia’’ exclusiv  lumeasca, verva agreabila, incompatibila cu aspiratia monahala.Fiindca o poezie cu trimiteri (oricat de fine) la ‘’perechea de ghete negre’’ sau la ‘’calatoria low cost spre Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde insã un foarte frumos  vers,  fãrã  nicio legaturã  cu experienţa  de ordin  religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el  si  ultimul strop de copilãrie.’’

    Ca un rezultat al conciziei stilistice, dãm de versuri cu caracter  sentenţios-aforistic:  ‘’adevãrul  e un șir de aproximãri’’ sau:  ‘’a fi inovativ devine ceva brutal’’.  Privit in ansamblu, limbajul poetic  al d-lui Dan Iordache  implicã un registru  variat;  poate fi neologistic,  dar și regionalist sau ușor argotic. E savuros, umoral ( totodatã  moale si coleric).

    În concluzie, discursul  liric avut in vedere, apare ca o inlãnţuire de enunţuri   paradoxale, sudate insã intre  ele organic, asa incât sã rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existentei  insesi, cu tot amalgamul ei de  nãzuinţe,  incertitudini  si  deceptii.  Poezia, astfel conceputã  si elaboratã, capãtã  insușiri  de experiment febril, psihologic;  ea  pare un  scurt-circuit al stãrilor de conștiinţã  interogative, o tenace scormonire in profunzimi,  dincolo de stratul aparenţelor.  Poate numai in felul  acesta, poetul, dezarmat și  pur inaintea rãului, neavând  ca  zestre  decât fluierul  câmpenesc,  a  izbutit sã  se  identifice cu Abel.

                                                                                         ROBERT TOMA

mulţumesc Robert că ai avut răbdarea şi sper plăcerea de a citi cartea mea de a o pricepe în aşa fel că îmi vine să o recitesc: cu pritenie te îmbrăţişez!

foca

Nu am avut o aversiune cu privire la materiile exacte cum li se spunea, din contră, chiar mi-au plăcut, le-am girat pe undeva cu un soi de farmec. Sau poate doar îl credeam pe tata sau era genetic. Geometria, algebra, trigonometria sau fizica aveau o lumină. Acum mi-e foarte clar că nu am excelat în acea direcţie, cum nu am excelat în nici unele. Şi asta se trage presupun de la spiritul acela dumnezeesc pe care l-am oservat pus mai pe îndelete sau cu vârf de lingură în tot ce e mic. Deunăzi mă uitam la un documetar despre focă şi am luat aminte cu atenţie la privirile puilor, la incertidudinea lor. Au în lucirea ochilor un dram de suflet, o scânteie de ajutor nesperat, o urmă de rugăcuine nedesluşită. Nu ştiu cine a spus că... conştiinţa este ceea ce îi deosebeşte pe oameni de restul fiinţelor dar nu cred că e adevărat. Este totuşi posibil ca omul să fi fost făcut mai la urmă şi să beneficieze de ceva în plus, cine ştie, dar acest spirit suprem nu poate lipsi din restul vietăţilor. Ca să finalizez ideea, acum, nu mai ştiu nici care emisferă din creer se ocupă cu ordinea lucrurilor, (am citit undeva că este ori stânga ori dreapta) dar am sesizat mereu un sens al inefabilului şi mai nou al deşertăciunii în tot ceea ce am făcut sau simţit. Poate că e ceva pur şi simplu o axiomă pierdută, eu aşa sper, nu cred că e neapărat un har anume, dimpotrivă, sper că acest sentiment insesizabil, hieroglifa asta trecută cu vederea care exprimă frumuseţea în cel mai înalt mod cu putinţă să ne unească pe toţi. Sâmburele pe care îl vedeţi!


...ce patetic am putut să fiu.

poetul şi vânătoarea de oameni

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie...

(am aflat de acest articol  care face un portret foarte uman poetului Cezar Ivănescu din revista noi nu)


Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.

Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Român. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunătate aproape de neimaginat în lumea de astăzi. Am aflat că a ajutat o mulţime de oameni să îşi actualizeze potenţialităţile lor în domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuţi, ca Aura Christi, căreia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabilă întâlnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptivă, mi-a arătat cum această bunătate a lui Cezar se exercita nu numai în literatură dar şi în domeniul vieţii de fiecare zi.

Era atât de generos, încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte.

Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la „Junimea” trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: „Dacă aţi şti că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?”. Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare şi nutrea multe speranţe în privinţa dezvoltării editurii „Junimea”, ajutat fiind şi de o excelentă echipă. Cumpărase drepturile a două colecţii conduse de mine la Paris (multe cărţi au fost deja traduse datorită abnegaţiei Doamnei Simona Modreanu) şi în noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iaşi, despre continuarea colaborării noastre. Mă bucuram că, în contextul României de astăzi, un mare poet poate fi şi un eficace editor.

Într-o noapte, răsfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din România, cad pe infama şi neruşinata ştire, provenită dintr-o sursă neidentificată. O avalanşă de noroi încerca să sugrume vocea poetului. După câteva zile, i-am telefonat de la Paris. „Să nu crezi, Basarab, un singur cuvânt din ce spun ăştia!” – îmi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat că un asemenea gând nici nu se putea ivi în mine. Mi-a descris în amănunt acţiunile pe care dorea să le întreprindă pentru a-şi apăra demnitatea. Dar am înţeles că ceea ce îl mâhnea cel mai mult era reacţia unor persoane apropiate lui, care, cel puţin pentru un moment, au putut da crezare infamei ştiri. Cezar avea, ca şi mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea înţelege infidelitatea în prietenie.

Pe 9 februarie 2008, în preajma unei conferinţe pe care trebuia să o ţin la Teatrul Naţional din Bucureşti, i-am telefonat spunându-i că îl aştept şi că invitaţia sa se află la casa teatrului. Mi-a spus că, din cauza evenimentelor, nu poate veni. „Dar te voi îmbrăţişa în faţa tuturor, Cezar!” - i-am răspuns. „Da, dar dacă prezenţa cuiva în sală m-ar enerva, aş putea reacţiona în mod nepotrivit.” L-am înţeles. A fost ultima noastră convorbire pe acest tulburat pământ.

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.

Acum puţină vreme, Aura Christi şi Lucia Dărămuş mi-au trimis, prin curier electronic, o casetă conţinând un testament spiritual al poetului. Mărturisesc că am izbucnit în plâns, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multă vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui îmi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastră. Cuvinte potolite, înţelepte, pătrunse de o infinită dragoste faţă de ţara unde s-a născut, fără nici o urmă de ură pentru vânătorii de oameni. Fie ca lacrimile mele să îi aline sufletul încă însângerat.

iarna în hol

după ce domnul Inimescu şi-a aşezat scurta neagră pe cuier

şapca pe poliţa de deasupra

atenţia i-a fost atrasă imediat de fâlfâitul aripilor a doi porumbei

care s-au aşezat pe pavajul roşiatic exact în cadrul ferestrei din hol

în spatele perdelei trasparente de organza,

extras din altă poveste şi-a lipit palmele

de stofa hainelor atârnate acolo de lemnul lăcuit în culoarea nucului

uşor cherchelit după cele două halbe de bere

trăia o senzaţie de bine în pofida sictirului naţional sau mondial,

avea un soi de tonus inexplicabil pe care îl poate reclădi periodic

doar o fundaţie solidă interioară

şi s-a gândit în sinea lui puţin amuzat că Dumnezeu îl mai iubeşte

îl vede deocamdată cu ochi buni dacă mai găseşte bani prin casă

cum a fost cu vreo doi ani în urmă când a descoperit 3000 de lei

deasupra uşii de la debara iar acum chiar în ianuarie au picat din Coran

alţi 400.

visul unei nopţi de iarnă

un film din 1946 care rulează chiar acum cu personaje mai vii decât cele pe care le vedem în cotidian pe stradă. un film despre o lume care visează pe marginea prăpastiei mergând pe vârfuri în nişte cipici moi o lume plină de prejudecăţi ziditoare. singurul regăsit acolo şi prezent la apel a rămas Radu Beligan. doruleţ şi domnul manea cel cu 44 de cărţi, anul şi cartea, majordomul. o actriţă de o frumuseţe fină şi o voce cu o rezonanţă tare, cum era a Mariei Tănase. un film parfumat despre o lume în care scriitorii erau la putere. din păcate s-a dus undeva s-a dus firar să fie totuşi, în această iarnă am fost pe la casa unui om care miroase la fel de frumos ca epoca înflorită din filmul acela românesc.

moartea

moartea e ca un coş de nuiele e o pâlnie
prin care niciodată nu ştii sigur ce intră sau ce iese
după ce se înalţă bruma de toamnă sau
după ce se răsfiră dorinţa de a afla adevărul,


ajungi să te întrebi de ce ai vrut să fii liber,

pentru că moartea e un autobuz care merge
cu spatele printre muzee, cu stomacurile agăţate la geam
ca nişte baloane,
cu semnele de circulaţie întoarse pe partea cealaltă,

ai spune că mergi înainte dar atât se poate spune:moartea.

între înger prieten şi demon

prietenii pot să-ţi lovească sufletul cu bile lucioase de fier

cu praştia e uşor

să te taie cu lama pe la spate pe stadion

când duci mâna să fie umedă iarba

duşmanii pot să urle şi să-ţi tranşeze oasele să te simţi curat ca un fluier

când intră ţepuşa sub unghii să amuţeşti fiindcă

sunt atâtea modalităţi de a te chinui puţine regretele

uneori nici chiar prezenţa nu e cea care doare şi din toate astea

ce poţi alege

când treci grăbit cu vântul mulat peste pleoape râul Tamisa

în căutarea braţelor întinse de Caravagio? e uşor?

dar ce poţi alege sau ce poţi înţelege

mai mult decât că îngerul care nu te lasă niciodată

e aici

e aici şi îţi sărută picioare ajutându-te să mai poţi respira

unii spun că asta ar fi iubire alţii că ar fi timp,

prietenii pot să susţină nu eram eu acela deşi uneori

chipul cântăteşte mai greu decât toate cântarele

duşmanii pot să aibă vreo revelaţie trecătorii în sine

pot să se oprească ca nişte statui coclite înverzite şi mâzgălite

dar îngerul îngerul tău nu te lasă nu te lasă

să vezi toate florile împrăştiate pe podeaua pe care vei cădea cumva indecent,

fiindcă în oraşul tău un poet a privit în batista roşie moartea cum toarce

ca o pisică

e deajuns să priveşti în oglindă şi să încerci să te placi ca să înţelegi sau chiar 
să alegi între înger prieten şi demon.