versuri

la adresa http://zenoviecarlugea1950.files.wordpress.com/2010/11/maiastra-1-2-2011-tipar-indd.pdf mi-a apărut un grupaj de versuri,  la pagina 15, datorită bunăvoinţei domnului Zenovie Cârlugea

în ceasul acela

cu un miel pe ceafă veneam dintr-o după-amiază vântoasă

tocmai ieşită din praf

într-o intersecţie pietruită

tălpile se lipeau cu un soi de sete sau de osteneală,

două maici ca nişte vipere brune se cuibăreau

într-o scobitură

pe nişte bănci zgâriate de soare cu cheia,

o alta cu ochelari cu lentile heliomate şi  rame din aur

ţinea două ciocănele ca nişte limbi înclinate de ceas,

când deodată o femeie gravidă s-a spart

printre cioturile de trandafiri, chiar acolo,

asemenea ramurii pregătită de floare şi rugină

sau mai degrabă cu un clipocit gutural ca de animal

cu jugulara secţionată, aşteptând cu ochii ficşi

lichiorul tulbure dintre viaţă şi moarte,

într-o chiuvetă şuiera un aer moale, prin glezne îmi treceau

în sus nişte viermi fericiţi

într-un lighean la umbră se legănau plânsurile de anul trecut

iar pe turlă foşgăia o folie nervoasă de plastic.

poem pentru fotoliu şi timpan

toate chipurile (mele?) se caţără unul peste altul

spre această lumină fragedă şi nelalocul ei,

tot ce am gândit, nădejdile mele laconice, ghemuite

şi totuşi atât de umane, într-un rai fumegând

fericirea e doar o plută care te ajută să uiţi,

şi toată această blândeţe cum se topeşte în oase (!)

aminteşte de aeroplanul plesnit şi albastrul năucitor.

din Prohod, starea a 2 a

42. Ca un pelican
Te-ai ranit in coasta Ta, Cuvinte;
Si-ai dat viata l-ai Tai fii, care au murit,
Raspandind asupra lor izvoare vii.

even better of Metallica

melodia mea preferată din primul an de studenţie, abia acum văd că lumea e un fel de Borsec mai larg:
SANITARIUM

Gaston Marin, un român drag sau "iată un evreu în care n-am găsit viclenie"

de Lavinia Betea

Cu Gheorghe Gaston Marin am convorbit, în 2006, în locuinţa sa din Bucureşti. Prin bunăvoinţa fostei sale nurori, doamna Irina Cajal, mi-a împărtăşit câteva dintre amintirile sale. O biografie lămuritoare pentru credinţele primei generaţii de lideri comunişti, presărată cu momente semnificative pentru istoria celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.

Redau în cele ce urmează convorbirea integrală, publicată parţial, în urmă cu patru ani, în ziarul Jurnalul Naţional.

STUDENT LA PARIS

● Aveţi, domnule Gaston Marin, o biografie impresionantă, deosebită de ceea ce se credea a fi copilăria şi tinereţea unui revoluţionar. N-aţi trăit în sărăcie, n-aţi făcut "şcoala fabricii", cum zicea  Lenin. Pe vremea când tinerii de familie înstărită din România mergeau la Paris să facă Dreptul, dvs. aţi ales o pregătire tehnică... Cum aţi ajuns la calea aceasta?

● Eu am terminat liceul românesc din Petroşani şi am dat examenul de bacalaureat la Deva. În capitala judeţului ­ cum era obiceiul şi sistemul atunci. Imediat după bacalaureat am făcut serviciul militar şi după aceea am plecat în Franţa. Am fost la Paris, m-am înscris la Sorbona, la matematică-fizică. Am crezut că voi face licenţă şi după aceea să trec la un institut de învăţământ superior ingineresc, o ecole superieure francaise. Însă mijloacele financiare nu mi-au permis să termin complet ceea ce mi-am propus la început. Adică să fiu şi eu un licenţiat în diferitele ramuri ale fizicii şi ale matematicii. Aşa că a trebuit să găsesc o soluţie pentru a deveni inginer mai repede.

● Cercetarea v-ar fi atras mai mult decât ingineria...

● Erau premisele unei intrări în cercetare şi în inginerie. Marile şcoli franceze de ingineri şi de tehnicieni pretindeau să ai o licenţă de la Sorbona, ori de la altă reputată universitate franceză pentru a intra acolo. Erau câteva şcoli cunoscute în Franţa ­ Grenoble, Toulouse şi Nancy ­ care aveau institute de inginerie. Am dat un telefon la Grenoble să văd dacă mă primesc. Dacă vii imediat şi o să faci faţă la interogaţiile care sunt prevăzute, poţi să vii acum - mi-au răspuns.

● Când se petrecea asta?

● În 1937 şi 1938.

● Până atunci făcuserăţi în vreun fel politică?

● Nu, nu am făcut politică.

● Nici nu aveaţi intuiţia unei vocaţii?

● Sincer, nu.

● Altul din familia dvs. făcuse politică?

● Nu. Eu am intrat în politică în 1942. Eram de-acuma în Rezistenţa franceză. În 1942, legăturile mele, în sus, din Grenoble au spus: Domnule, din acest an te considerăm comunist. Eşti comunist. Nu am spus nimic, decât "Vă mulţumesc pentru încredere...".

● Avuseserăţi vreo relaţie cu vreuna dintre filialele europene ale Partidului Comunist înainte?

● Nu.

ÎN REZISTENŢA FRANCEZĂ

● Ce ştiaţi despre comunism?

● De citit, citisem mult. Participasem la diferite mitinguri la Paris, vorbisem cu Thorez, cu Duclos. În dosarul meu se află şi certificatul despre ce am făcut în Franţa semnat de Jacques Duclos, cel care în timpul războiului conducea Partidului Comunist Francez, deoarece Thorez era la Moscova. Deci în '42 mi s-a spus că datorită activităţii din Rezistenţă sunt membru al PCF. Am venit acasă cu certificatul respectiv, care sper că se găseşte acum în dosarul meu, pentru că l-am predat lui Gheorghiu-Dej.

● Dacă nu cumva va fi dispărut din dosarul respectiv, ca multe altele după 1989. Sau chiar dosarul acela să nu mai fie. Aţi ajuns la Grenoble...

● Am ajuns la Grenoble în februarie '38. Mi-a reuşit examenul, adică interogaţiile respective de la începutul anului, şi m-au acceptat în anul I.

● Student la politehnică...

● Eram student al Universităţii din Grenoble. Politehnica făcea parte din Universitatea din Grenoble. 

● Iar ocupaţia nazistă v-a determinat să intraţi în Rezistenţă...

● Evident. În '40 mi s-a dat diploma de inginer. Şi după aceea imediat m-am prezentat la autorităţile de recrutare ale armatei franceze, unde am declarat că vreau să intru ca voluntar în armată. Franţa căzuse, Franţa fusese jumătate ocupată de nemţi, toată coasta Atlanticului şi partea de nord cu Parisul... Ni s-a spus de la armată: Duceţi-vă repede în sud, îmbarcaţi-vă cu resturile armatei franceze, veţi continua lupta în Africa de Nord. Am plecat spre sud, dar jandarmii ne-au întors înapoi. 

● Eraţi în zona de sub jurisdicţia guvernului de la Vichy.

● Da. Ne-am întors şi au început zile grele, foarte grele. M-am dus la decanul facultăţii şi am cerut: daţi-mi ceva să lucrez... Într-o fermă sărăcăcioasă, al cărei stăpân era bolnav, m-au angajat cu o leafă de un pachet de ţigări Gauloise blonde pe lângă mâncarea din vreo două legume.

● Era război... Am citit că, între timp, familia dvs. care locuia la Cluj a fost deportată la Auschwitz. Nu s-a mai întors nimeni acasă...

● Tatăl meu a fost imediat gazat când a ajuns la Auschwitz, sora mea s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a fost împuşcată de nemţi, mama, de asemenea, a fost împuşcată.

● Erau evrei din Transilvania deportaţi sub regimul horthist...

● Ungurii au făcut toată treaba. Ei au strâns evreii din Cluj. Unii au putut ieşi cu plată, cu şperţuri. Cei care nu avuseseră asemenea posibilităţi au fost strânşi de doi adjuncţi ai ministrului de Interne de la Budapesta care veniseră special pentru aceasta la Cluj. I-au băgat pe toţi într-o fabrică de cărămidă, la început, şi după aceea au fost duşi pe rând în lagărele naziste.

● Când aţi aflat?

● Eu eram în contact mereu, prin scrisori, cu părinţii. Până în ultimul moment, care s-a întâmplat în '44, la sfârşitul războiului. Atunci nu ne-am mai putut scrie. Nu am mai avut cui scrie... Am avut o casă frumoasă la Cluj, mama şi tata o cumpăraseră. Sora mea tocmai terminase bacalaureatul, avea 20 de ani...

● La finele războiului, eraţi un erou al Rezistenţei franceze. Aveaţi o carieră asigurată acolo, o soţie franţuzoaică şi un copil de 3 luni. Legat în felul acesta de Franţa, aţi decis totuşi, în 1945, să reveniţi în România...

● Ilegal am venit.

● De ce aşa, în necunoscut, când acolo vi se deschisese viitorul?  

● Eram asistent al Politehnicii, începusem să fac şi lucrări ştiinţifice. Lucram şi la o teză de doctorat. Aveam legături cu intelectuali foarte bune. La prima posibilitate, cu toate că ştiam că părinţii fuseseră deportaţi, am vrut să vin acasă. De ce? Pentru că eram legat de ţara asta.

● Greu de înţeles acum acea dorinţă...

● Eu am fost totdeauna român, am rămas român şi de aceea, cu prima ocazie, am venit acasă. În Rezistenţă eram şi români, şi iugoslavi. M-am dus la noul ambasador de la Paris al Iugoslaviei, generalul Ilici. Iugoslavii mi-au dat acte false ­ mie, nevestei mele şi băiatului. Am venit cu un avion francez care a făcut escală la Viena, după care a ajuns la Belgrad şi de aici cu trenul. 

● Soţia dvs., franţuzoaică, nu a protestat la ideea aventurii?

● Vameşul francez de la Bourget, unde-am luat avionul, a întrebat: "Unde mergeţi, doamnă?". "En Roumanie." "Mais vous etes folle?" "Non, je ne suis pas folle de tout, je suis amoureuse." 

● Nebună sau îndrăgostită, în ochii lui va fi fost egal... În România cui v-aţi adresat? Aveaţi nişte cunoscuţi în poziţii înalte pe al căror sprijin să contaţi?

● La Cluj m-am adresat întâi unui inginer ungur de cale ferată care era prieten cu părinţii mei. Primise ceva lucruri ale părinţilor spre păstrare. 

● Vi le-a returnat?

● Da. Niciodată n-am să-l uit. Un om foarte bun. Cum sunt oamenii!... Şi am venit acasă, în casa părintească, cu un copil de 3 luni care trebuia hrănit, care trebuia îmbăiat. Acolo am găsit un unchi care se mutase repede după deportarea părinţilor ca să moştenească. Aşa sunt oamenii. Au fost însă şi oameni foarte buni care au ajutat-o pe soţia mea să se descurce cu copilul. Iar eu am plecat la Bucureşti.

SARCINI DE PARTID

● Puţini români în acea vreme aveau astfel de specializări. Speraţi că la Bucureşti va fi mare nevoie de oameni cu pregătirea aceasta, de excepţie ori contaţi pe cariera politică? 

● Am venit la Bucureşti, la Comitetul Central. Eram inginer electrician şi voiam să-mi fac meseria. Şi m-au trimis la Miron Constantinescu, care era secretarul pe probleme organizatorice. Am fost la acesta şi el ştia de acum cine sunt. Dar voia să-mi arate că era cineva şi cunoştea ceva. "Aţi citit Anti-Duhring?", m-a întrebat. "Am citit asta, dar în tinereţe. În Rezistenţa franceză nu am avut timp să mă ocup de Anti-Duhring sau de orice literatură marxistă. Eu am venit să îmi fac meseria." "Nu de meserie avem noi vreme acum, când suntem cu treburi foarte grele. Văd că ştii româneşte şi ungureşte. Avem probleme foarte grele la Oradea. Te trimitem acolo." Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. Am participat la conferinţa naţională din 1945, am ascultat raportul lui Gheorghiu-Dej.

● Ce să faceţi dvs. la Oradea? Pentru ce eraţi trimis? Cu ce funcţie?

● În aparatul Comitetului Judeţean de partid.

● Nu aveaţi o funcţie precisă?

● Nu. 

● Urma să fiţi folosit după împrejurări.

● Da. Munceam la sediul Comitetului Judeţean Bihor, eram în comitetul acela şi munceam. Erau certuri, bătăi între membrii de partid, între membrii de partid şi populaţie...

● Găsim în arhive informaţii despre acestea, în Ardeal foarte puţini români erau atunci comunişti... 

● La Oradea erau mai ales maghiari. Români nu prea erau. Puţini erau. Însă secretarul comitetului era român. Silaghi, numit ulterior  Sălăjan, era român.    

● Sunteţi unul dintre puţinii martori de astăzi de la conferinţa naţională a partidului din octombrie 1945, când Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general şi Ceauşescu ajunge în CC. Ce vă amintiţi de atunci?

● Doncea şi cu mine eram printre invitaţi. Nu aveam nici un mandat. Nu eram delegaţi. Eram invitaţi, pentru că noi eram cineva. Constantin Doncea fusese conducător al grevelor de la Griviţa. Şi eu. M-au invitat să particip în tribună.

● Câţi eraţi, în total, acolo?

● Erau delegaţi din fiecare judeţ. Erau 72 de judeţe pe vremea aia, iar ei, câte doi-patru din fiecare judeţ.

● Deci vreo 200-300 de oameni. Cum s-a citit  raportul?

● Gheorghiu-Dej a prezentat raportul. A venit cu un raport direct, nu s-a citit.

● Povestea alcătuirii acelui raport este cunoscută acum. O găsim în arhive, povestită de Gheorghiu-Dej, care se plânge că fusese obligat de Ana Pauker să-l facă, deşi pleca în concediu. Când s-au făcut alegerile în CC, puţini au fost de faţă. Eraţi şi dvs.?

● Da. Pe mine şi pe Doncea nu ne-au dat afară. Pe Doncea acolo l-am şi cunoscut. 

● Aţi rămas mai puţin de 50 de oameni. Aşa-i?

● Da.

OBIECŢII CONTRA LUI CEAUŞESCU

● Aţi fost de faţă când s-a făcut propunerea alegerii lui Ceauşescu în CC? Cine a făcut-o?

● Da. El era pe listă. Era secretar la tineret.

● Lista cu conducătorii se făcuse înainte, acasă la Ana Pauker, după cum povesteşte Gheorghiu-Dej în 1961. În privinţa lui Ceauşescu s-a încins, se spune, o discuţie contradictorie...

● Unii aveau obiecţiuni la propunerea de a fi ales Ceauşescu. Mai mulţi dintre cei care erau propuşi ca membri în CC. Nu se spunea precis de ce sunt contra. Ulterior am aflat că el cam dijmuia pachetele pe care le primeau deţinuţii în puşcărie. Susţinea că e tânăr şi trebuie să mănânce. L-au apărat Ana Pauker şi Moghioroş. şi a fost ales.

● Asemenea învinuiri îi puteau aduce aceia care fuseseră cu el în lagărul de la Târgu Jiu sau în închisoare de la Caransebeş. Adică Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol.

● Ei n-au ridicat obiecţiuni pentru alegerea lui.

● Cum îl apăra Ana Pauker?

● Că e o chestie de tinereţe, că e copil încă... Că nu trebuia să facem o mare afacere din greşelile pe care Ceauşescu le-a avut în tinereţe în lagăre.

● Împotriva cui s-au mai ridicat obiecţii?

● Acum, când am 88 de ani, zic că aveau dreptate aceia care au spus "Acesta nu un om curat, nu e un om de bază"... Acesta era în fond.

GHEORGHIU-DEJ LA ÎNCEPUTURI

● Gheorghiu-Dej ce impresie v-a făcut atunci?

● Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani.

● Spuneţi că Dej v-a făcut o impresie bună? Dvs., care veneaţi de la Sorbona, după un stagiu de cadru universitar la Grenoble?!... Lui Dej i se va reproşa continuu că are doar patru clase!....

● Nu avea şcoală. Calificarea lui era de lucrător electrician. Asta era. Dar eu vorbesc acum despre el ca om. Avea calităţi deosebite.

● Ce înţelegeţi prin aceasta?

● Şi faţă de mine, şi faţă de treburile care îi reveneau lui ca ministru al Transporturilor la început.

● Din această pregătire a lui de lucrător electrician, Gheorghiu-Dej nu avea complexe faţă de dvs., inginerul electrician specializat în străinătate?

● Nu, nu.  Eu l-am ajutat în toate. Ulterior am venit la Bucureşti. Tocmai voiam să îmi aduc nevasta şi băiatul la Cluj de la Oradea şi vine un telefon să mă prezint imediat la Bucureşti. Asta era contribuţia lui Vasilichi. Mă cunoştea de la Paris. 

● Fusese şi el în Rezistenţa franceză.

● Da. Vorbisem cu el de mai multe ori la Paris. El  venise înaintea mea acasă. Şi a fost imediat un om mare în PCR. El m-a recomandat pe mine lui Dej, care avea nevoie de un secretar, de un inginer. Iar Vasilichi, mare comandant şi el, avea încredere în mine şi aşa am ajuns la Bucureşti. "Vino la mine, să muncim împreună cum vrei tu" - mi-a spus Dej. Mi-a dat absolut mână liberă. Imediat m-am dus şi la Groza, care era prim-ministru, foarte bucuros că a găsit un hunedorean ca mine, că era din Deva.

● Groza se manifesta cu simpatie faţă de oamenii din zona Transilvaniei. Dej îl mai avea aproape şi pe inginerul Simion Zaigher. Pe el însă îl ştia din lagăr.

● Da, era un băiat bun. Foarte inteligent.

● Se spune că el îl învăţase pe Dej limbi străine, gramatică în închisoare. Avea şi Zaigher o istorie interesantă. Familia întreagă ucisă în anii războiului la Odessa. Am văzut nişte lucruri foarte interesante. O scrisoare de-a lui Dej adresată unei femei din Transilvania după ce fusese arestat. Scrisoarea pe care o scrie la puţină vreme după grevele după 1933 este cu greşeli de ortografie şi o exprimare care denotă scurtimea studiilor dovedite de certificatul său de şcoală primară. Am văzut însă altă scrisoare, adresată de Gheorghiu-Dej nepoatelor sale pe când era în Uniunea Sovietică. Scrisă de mână, cu conţinut propagandistic, dar într-o formă potrivită altui nivel de cultură. 

● Dej a citit literatură franceză multă. În româneşte. 

● Aţi fost foarte apropiat de el. Se spunea că atunci când pleca la Moscova vă ruga să staţi cu fetele lui acasă. Să-i ţineţi locul de părinte...

● Să stau cu ele până când se întoarce. Nu era sigur că se mai întoarce. Era stalinism, ştiţi... El era chemat la Moscova, dar în ziarul Scînteia nu scria că era plecat. Veneau acasă, noaptea în general. Un reprezentant al ambasadei sovietice din Bucureşti...

● Consilierul Şutov, reprezentantul NKVD-ului în România?

● Totul era NKVD. Şutov era mare. Era şeful NKVD în România. Era consilier la ambasadă. 

● Aceasta era funcţia lui de acoperire.

● Cel care venea la Dej era mai mic în grad. Cei de acum care scriu sunt oameni răi, care nu numai că nu ştiu nimic, dar sunt oameni rău-voitori, urâţi, ei nu iubesc poporul român. Ăştia care sunt astăzi marii guvernanţi aici. Am muncit ani şi ani de zile ca să construim combinatul siderurgic de la Galaţi. Era o perlă a industriei româneşti. Am umblat toată lumea ca să găsim cele mai bune şi mai frumoase soluţii inginereşti pentru ca să facem Galaţiul şi am reuşit un combinat formidabil. L-au făcut praf. L-au dat pe gratis la nişte indieni. Nu le e ruşine? Asta era munca poporului român, nu a lui Gheorghiu-Dej şi nici a lui Gaston Marin. Un efort enorm am făcut... Combinate, uzine... Şi au făcut praf toţi ăştia, au privatizat. Românii sunt incapabili să conducă aceste uzine?! Mă întreb. Cum a devenit România o ţară care importă? Se poate aşa ceva?! Să negăm posibilitatea de a face în România o economie prosperă, deşi are toate condiţiile? Cum a devenit România o ţară care importă totul, până şi merele? Cum am ajuns până la a-i nega şi posibilitatea de a produce mere?... Dvs. de ce nu scrieţi asta? Vă e ruşine cumva?!... 

● Acest mod de a gândi şi pune întrebări se pare că "nu e corect" azi... Să ne întoarcem la trecut. Eraţi la curent cu aceste comunicări sovietice către Dej?

● Da, sigur. I se comunica: "Avionul vă aşteaptă, tovarăşe!". Avion rusesc.

● I se comunica pentru ce e chemat la Moscova?

● Nu. Acesta era secretul lui Stalin. 

● I se spunea că Stalin vrea să-i vorbească?

● Nu, nu. 

● Vă spunea Dej  explicit că se teme de imprevizibilul Stalin?

● Nu, dar eu înţelegeam ce se întâmplă când mă chema să stau cu fetele lui. Uneori am stat şi cu nevastă-mea acolo, în locuinţa lui de la Domenii. Dej, treptat, după părerea mea, a câştigat o oarecare încredere din partea lui Stalin. 

● Prin ce?

● Pentru că Stalin voia să aibă în România un şef român, nu o jidoavcă. Stalin avea foarte grave tare vechi, din Gruzia. Eu am fost şi acolo, m-am dus în casa în care a locuit Stalin, după moartea lui. Am avut relaţii bune şi multe cu ruşii. Întotdeauna. Dar Stalin avea şi nişte calităţi anume pentru a conduce Uniunea Sovietică. Cu toate greşelile sale enorme şi hidoase. Avea o judecată deosebită şi voia ca să fie o Românie. Că altfel putea să ne facă praf pur şi simplu. A avut discuţiile cu Churchill când acela a venit ca samsarul. Churchill a fost un mare samsar al istoriei. Marele britanic pentru care interesul lui era totul. Noi am căzut pe zona sovietică cu acordul lui Churchill şi săracul Roosvelt, care era pe moarte. Noi am fost aruncaţi de Churchill şi Roosvelt, la Yalta, unde s-a hotărât cum se împarte lumea.  

● Se spun multe lucruri astăzi despre viaţa privată a conducătorilor comunişti ai României, deşi puţini ştiu, cu adevărat, ceva. Dej fusese abandonat în închisoare de nevastă, care s-a măritat cu un jandarm. El de ce nu s-a recăsătorit? Nu v-a spus?

● Nu. Nu s-a recăsătorit. N-am vorbit despre asta. A avut prietene, sigur. 

● Le cunoşteaţi, le ştiaţi?

● Nu. Nu m-am băgat în chestiile astea din principii care ţin de educaţia mea proprie.

● Se spune că actriţa Elvira Godeanu e una dintre ele.

● Exact. Era o femeie foarte frumoasă. În chestia asta particulară nu mă bag şi nu m-am băgat niciodată.

DE FAŢĂ LA DECIZIA CANALULUI 

● Aţi fost de faţă, de asemenea, la un moment foarte discutat între istorici. Aţi fost de faţă la întâlnirea dintre Gheorghiu-Dej şi Stalin, când s-a decis construcţia Canalului Dunăre ­ Marea Neagră. Spuneţi-mi de ce credeţi că Stalin a vrut ca România să aibă acel canal?

● Ce vă voi spune sunt presupuneri. Noi când am ajuns acolo ­ la Biroul Politic de la Moscova ­, de faţă era şi expertul sovietic care fusese aici să vadă dacă este posibil să facă canalul. Acela a dat un punct de vedere pozitiv ­ că e bun, că se poate face. Apoi a plecat din faţa Biroului Politic. Iar Stalin a întrebat din fruntea mesei unde se găseau Molotov, Beria ­ eu am căzut cu Beria faţă în faţă...

● Ştiţi că Beria făcuse studii de arhitectură la Bucureşti înaintea celui de-al doilea război?

● Nu. Se uitau la mine, Beria avea un pince-nez... Iar Stalin zice alor lui din Biroul Politic: "Sunteţi de acord să ajutăm România să construiască canalul?". Toţi au răspuns da.

● Toţi aţi fost de acord cu Stalin. Vă întrebase "democratic"...

● Pe mine nu m-a întrebat nimeni. Nu contam. S-a dat dispoziţie ministrului sovietic de Energie Electrică să ne dea toate utilajele care sunt necesare pentru construcţia canalului. A doua dimineaţă am fost la Jmerin, ministrul Energiei, care însă nu avea de unde să ne dea. După masă, Stalin i-a spus lui Dej: "Trebuie să forţezi dacă nu vrea! Să-l storci". Stalin nu se juca. Am revenit a doua zi şi ne-a dat tot.

● Ce presupuneri faceţi azi dvs.? La ce-i folosea lui Stalin Canalul din România?

Nu aşa se pune problema: la ce trebuie?... Ceea ce vă spun e părerea mea personală, că nimeni nu ne-a explicat vreodată ceva. Pe Dunăre, între cotul Dunării spre Deltă e o zonă de graniţă cu Uniunea Sovietică. Dunărea este graniţă cu Uniunea Sovietică. Acolo umblau vapoare străine. Nu i-a convenit asta lui Stalin şi a vrut ca vase străine să nu mai navigheze pe graniţa sovietică. Asta e părerea mea. De aceea ne-a băgat pe gât Canalul.

● Nu din cauza deţinuţilor politici cărora li s-ar fi găsit astfel o "întrebuinţare" şi un mijloc de exterminare?...

● Erau şi ei mână de lucru.

● Gheorghiu-Dej cum s-a exprimat între apropiaţi despre Canal? S-a plâns?

● Nu. Nu s-a plâns. Noi ne dusesem la Stalin pentru că ne bătea la cap Dimitrov ca să facem un pod peste Dunăre, "Podul Prieteniei Giurgiu - Ruse", şi Stalin când a auzit: "Ce pod? Pod vă trebuie vouă? Vouă un canal vă trebuie!".

● Până la urmă, aţi făcut şi podul şi canalul!

● Pe amândouă. Podul s-a făcut şi cu contribuţia bulgărească. Egal. Construcţia metalică a fost făcută de cehi. Eu zic că e bine că am făcut podul acela, pentru că nu aveam legătură cu Bulgaria. Imediat ce a murit Stalin, Dej a sistat lucrările Canalului. Ne-a spus lui Chivu Stoica şi mie să oprim Canalul. Imediat.

FĂRĂ ŞI ÎMPOTRIVA BURGHEZIEI 

● Alt moment important în care dvs. aţi fost implicat - naţionalizarea din 1948. Care s-a făcut tot din ordin sovietic.

● În orice caz, era consimţământul sovietic, obligatoriu în toate hotărârile esenţiale ale guvernului român. 

● Iar hotărârile copiau facerile din Uniunea Sovietică.

● Naţionalizarea trebuia făcută. Un stat socialist cu industrie particulară nu se poate. Era obligatoriu să naţionalizăm economia, industria în primul rând. 

● Nu v-a fost milă de cei cărora le luaţi proprietăţile?

● Nu! Deloc. Eu nu mint şi nu vorbesc ca un fariseu. Au strâns bani şi au făcut afaceri capitaliştii români care erau deţinătorii de întreprinderi. De ce să îmi fie milă?... Eu eram foarte bucuros că poporul a devenit stăpânul acestor întreprinderi. 

● Nu v-a fost milă nici de cei cărora li se naţionalizau casele?

● Asta e altă chestie. Casele importante au fost naţionalizate, nu oricare casă. 

● Au devenit sedii de instituţii sau locuinţele conducătorilor... 

● Dar nu proprietatea lor. Aveam şi eu o casă frumoasă. Am plătit la stat, nu era o proprietate.

● Aţi condus ministerele de vârf ale economiei naţionale în etapa industrializării României. Ce consideraţi că s-a făcut bine în anii aceia?

● România a devenit o ţară puternică, prosperă care n-avea nici o datorie faţă de nimeni. Am făcut o serie de uzine pe baza unei concepţii proprii de dezvoltare a economiei.

● Vă gândeaţi atunci când conduceaţi planificarea economiei României că ea va înregistra un val de creştere destul de scurt, că o ţară nu poate fi ţinută în frâu mulţi ani de zile prin acest sistem dirijat?

● O planificare este necesară în orice economie, chiar capitalistă. Şi în Franţa e o planificare. De ce a sucombat comunismul în România, asta e altă chestie. A sucombat din motive internaţionale. În orice caz, România s-a dezvoltat şi a fost admirată de toată lumea, pentru că în 20 de ani ­ din 1945 şi până la moartea lui Dej ­ economia s-a dezvoltat foarte armonios peste tot. Statisticile mondiale arătau atunci că România era a doua în lume, după Japonia, după indicele ratei de creştere economice. Să citiţi părerile unor mari potentaţi ai industriei capitalismului dezvoltat despre România. "Aşa cum aţi făcut voi planificarea, este un exemplu de urmat" - ziceau ei. Într-adevăr, în 20 de ani, cât timp a condus Dej, am făcut din România o ţară extraordinar de dezvoltată. Nu aveam nivelul de trai încă foarte bun, e adevărat, dar...

● Din industrializarea României ce vi s-a părut mai greu, mai important?

● Siderurgia a fost una, electrificarea, chimia ­ Dej a acordat o importanţă acestui minister, unde Florescu era ministru ­, industria uşoară, alimentară... Am cumpărat foarte multe părţi de uzine din Franţa, din Anglia, din Germania, de peste tot. Şi din Statele Unite. Pentru că noi am dus o politică nu de satelit al Moscovei...

● După moartea lui Stalin... 

● Desigur. După război erau tratate între cei trei aliaţi şi noi aveam o ţară mică, mai mult nu ne puteam zbate în acel context. Am apărat însă întotdeauna interesele României. Cele mai bune dovezi sunt deschiderea noastră spre Occident ­ eu am fost de multe ori în Franţa şi Anglia. Aveam afaceri foarte bune cu Vestul, inclusiv cu Germania. 

● Ce cauze atribuiţi căderii economice din anii '80?

● A venit Ceauşescu, nu se pricepea la prea multe. Dar nici el nu a făcut greşeli atât de mari încât să cadă România la nivelul acesta de acum. După 1990, oamenii nu erau pregătiţi pentru aşa ceva. S-a reuşit demolarea potenţialului economic existent al României. "Trebuie să distrugem comunismul!" - s-a spus. Revoluţia franceză din 1789 n-a dărâmat nici un atelier făcut în timpul feudalismului. A dărâmat nişte oameni. Nu potenţialul economic al Franţei. Uitaţi-vă câţi şperţari sunt acum aici!? Câţi vând totul pentru interesul lor personal!?... Oamenii care au condus aici după comunism ce au făcut? Principalul lor scop este să demonstreze că comunismul este un sistem criminal care a făcut numai rău României. Acesta este un fals istoric nemaipomenit.

● Nimeni  nu pare să mai recunoască azi că a fost ori este comunist. Dar dvs.?

● Eu sunt un comunist de un anumit fel. Recunosc toate tarele... Dar nu trebuia să fie împuşcat Ceauşescu, acestea nu sunt metode democratice. Au vrut să demonstreze că totul este rău.

● Aţi emigrat în Israel în anii '80 şi v-aţi întors înapoi. De ce?

● Pentru că mă simt aici acasă. M-am născut aici, am crescut, am învăţat aici. Aceasta e ţara mea.

ziarul a venit în sânge (Felix Grande)

azi o mamă şi-a omorât copilaşul cu muşcături,

o bombă a presărat zdrenţe şi ţesuturi pe aeroportul din Minsk,

cineva şi-a cusut un penis lângă un vagin roz vişiniu,

a fost frig, a plouat, un avocat a luat în avans banii unui client cam timid,

un politician a făcut pe undeva la fel,

un adolescent a înghiţit sticlă şi pietre,

lui Moţco i s-a tăiat capul în numele unui rochii,

în grădină a înfrunzit copacul de liliac,

a fost frig, a plouat, au fost gropi, am călcat grijuliu cu roţile

în timp ce un băiat de mână cu tatăl lui mă privea cu teamă şi speranţă.

portret de femeie caldă fără a fi tânără

Avea un farmec de modă veche. Pielea ei căpruie

inventase cu vremea o reţea neuronală, nişte romburi, un fel de năvod

peste care curgeau trandafiri şi nasturi,

În esenţă era aceeaşi piele, acelaşi ou vernil, un fotoliu de stambă

din care pasărea umedă ciocănea cu faţa la perete

ca un convalescent pe un soare cîinesc,

Risipea un parfum mai ales atunci când zâmbea

de parcă i-ar fi crecut cozonacii iar o tobă de dincolo

i-ar fi promis un dans pe călcâie, câteva monturi în aluatul de bemol,

Semăna pe undeva cu o matroşcă din care puteai extrage vântul de primăvară,

iezii cu genunchi şubreziţi, întrebările ierbii, tusea de fată,

Avea un farmec de modă veche pielea ei numai bună pentru învelit obrazul.

un tablou pe capacul lumii

                                             dedicată lui Daniel Corbu
şi universul visează prin noi,

ca o focă întinsă peste un gând mai lung, ca o arcă

sau o cutie neagră din care uitarea şerpuieşte

în sus, spre tâmplă,

ca o rădăcină a morţii, ca o vâslă impregnată sub piele,

ca un fum şi un nor, ca un laborator al iertării,

ca un război care se scufundă lăsând în spate

o bulboană de gemete şi tablouri,

chiar ieri am urcat nişte trepte, la etaj era inundaţie,

îmi curgeau toate amintirile

şi câţiva pui de pasăre încercau să zboare

de pe o buză semeaţă de treaptă din mozaic,

chiar acum stau într-o cutie neagră pe capacul lumii,

ca un bun visător,

şi nu pot să mor până când nu termin tabloul

şi geamătul lin şi pasărea mică dezechilibrată şi pură.

Farough-E Farrokhzad

Am descoperit zilele trecute această poetă persană care a trăit doar 32 de ani (1935-1967). A fost de asemenea pictoriţă şi se pare regizor de film. A murit într-un accident de maşină încercând să evite un autobuz. O poezie ca un diamant vorbitor şlefuit în soare. Am o cărticică albă cu vreo 30 de poeme înebunitor de  frumoase. Nişte poezii pe care ştiu că le voi reciti şi de care nu vă mă voi mai despărţi. O recomand din toată inima, e mai vie decât o mie de vieţi actuale şterse şi prăfuite.

...şi un poem scurt că majoritatea sunt poeme adevărate, din acelea lungi va să zică.

Pasărea nu era decât o pasăre

Zise pasărea : ce aromă, ce soare, ah!,

a  venit primăvara

şi eu în căutarea perechii am să plec.

De pe buza pragului

ca un mesaj îşi luă pasărea zborul.

Era mică pasărea

şi nu gândea pasărea

şi nu citea ziarul

şi nu avea datorii

şi nu-i cunoştea pe oameni, pasărea .

Sus, în aer,

deasupra luminilor de avertizare

în slăvile nepăsării, zbura pasărea

şi clipele albastre

le trăia nebuneşte.

Pasărea, ah! nu era decât o pasăre.

Complexul mitului, complexul poeziei/Ana Dobre

De la Timişoara îmi vin întotdeauna cărţi interesante, incitante, cărţi care îţi dau sentimentul, parcurgându-le, că nu ţi-ai pierdut timpul, că ai câştigat ceva inefabil – starea de bine, înălţarea spirituală, de care vorbea cândva Moaiorescu, transmisă de starea poeziei. Poate că, într-adevăr, geografia locului îşi pune amprenta asupra sufletului oamenilor, iar calmul şi liniştea pe care le inspiră un spaţiu intră într-o comuniune misterioasă cu relieful sufletului.

Pe Dan Cristian Iordache, poet ce coboară din vechea cetate de scaun a Moldovei, Suceava, încep să-l descopăr şi să-l cunosc parcurgându-i cel de-al treilea volum,Abel şi eu[i], pus la temperatura marilor mituri generatoare de poezie, într-o poezie vegheată, cum citează Vasile Andru, „de un Dumnezeu al lucrurilor mărunte”. Poate că poetul nu mai este un inspirat, în sens romantic, o voce racordată la absolut, după opinia psihologilor contemporani, dar este, cu siguranţă, un vizionar capabil de a trece dincolo de aparent şi de a se instala într-o revelaţie, de a desoperi sau presimţi, în cotidian, „binecuvântarea perpetuă” care „poleieşte” viaţa în toate manifestările ei creatoare. Poezia este revelaţia sa, modul său de a intra în vibraţie cu ordinea intuită a lumii. Că este lumea platoniciană a marilor idei şi adevăruri, că este altceva, este, cred, mai puţin important. Importantă este trăirea şi capacitatea de a transmite în metafore şi simboluri această trăire la tensiunea absolutului.

Reperul fundamental pentru Dan Cristian Iordache este Dumnezeu, dovadă şi alegerea mottoului din Mircea Eliade - „Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”, dar şi mitul biblic ce trimite la prima crimă a umanităţii, Abel şi Cain. Poetul se simte urmaşul spiritual al victimei, al lui Abel, ucis, din gelozie, de fratele său, Cain. Mitul atât de bogat şi dureros în semnificaţiile sale este stors de sensuri pentru ca omul modern să se recunoască într-un arhetip şi să-şi cunoască tiparele originare. Descoperirea acestora îl duce pe poet  in illo tempore, la „stadiul fiinţei nude dintre cuvinte”, şi-l pune în relaţie cu miracolul universului, al lumii, al conştiinţei. Poezia poate da impresia de coborâre în banal, dar adevăratul sens este accederea banalului la misterul existenţial, la mit. Există un prozaism voit în manieră optzecistă, o proză a vieţii din care pare că miracolul a dispărut. Poetul îl caută dincolo de coaja aparenţei, legând permanent propriile-i viziuni de altele prestabilite, arhetipale, sau identificabile în opera poeţilor electivi – Eminescu, Blaga, Nichita. El îşi scrie istoria şi povestea fiinţei dezlegând sensurile vieţii ce accede a se constitui ca destin. Modalitatea aleasă este aceea enunţiativă, în propoziţii care curg ca un râu, iar cuvintele se succed unul altuia, se înmlădiază, se înconvoaie sau se sucesc în şerpuirile ingambamentului scoţând gândurile din latenţă şi aducându-le într-o realitate lirică. Absenţa semnelor de punctuaţie nu este un refuz al ordinii, ci o afirmare a realităţii în multiplicitatea formelor receptate egal de conştiinţa înfiorată a poetului.

Foarte dese sunt încercările de a defini lumea cea aievea, surprinsă în imagini disparate şi fragmentare ce tind spre totalitatea integratoare – o misiune aproape, via, undeva garduri uluce. Repetând gestul lui Arhimede, „cufundat pe trei sferturi în cada cu apă”, eul poate avea graţia revelaţiei. Are loc o retragere din exterior în interiorul fiinţei – „mi-am acoperit ochii cu alţi ochi/ urechile cu liniştea curgătoare”(ce chestie şi viaţa), având drept consecinţă descoperirea banalului existenţei -ce chestie şi viaţa – şi a iubirii ca experienţă personală inerentă în orice act creator. Limitele nu rezistă exploziei realului, vegetalul se lichefiază şi inundă într-un amestec în care terestrul şi cosmicul se regăsesc: „ne ţinem de mâini de garduri uluce/ zidul clădirii tuşeşte/ izbucneşte verdele/ ca o lavă de rai// frunzele se topesc mai apoi/ e soare/ gem prăfuite călcâiele fisurate/ izbucnesc ploile uit...”(undeva garduri uluce). Lumina însăşi călătoreşte într-un labirint, „după primul viraj/ lumina e altfel”, schimbând şi transformând, nu atât lumea cât modul de a o percepe şi recepta: „omul ca om tu şi lumea asta/ ca o piele de şarpe/ lepădată/ printre stânci”(vocea). Poetul mimează gesturile mari, încearcă să le banalizeze prin joc şi imitaţie, dar nu se poate desprinde nici de mister, nici de mit: „pe atunci eram mult mai sigur că viaţa mea/ e o adevărată poveste(...)/ dar am văzut nu demult pe întuneric o altă faţă a lunii/ una strălucitoare(...)/ cum încercam să vă zic eram plin de promisiuni/ călcam în ele ca prin bălţi uneori mă împiedicam...”(şi-o umbrelă).                             Intertextul, reflex opzecist, integrează într-o nouă viziune poetică Oda în metru antic a lui Mihai Eminescu, expresie a unei dureroase tensiuni interioare greu de acceptat prin raţiune: „am băut/ dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fără remuşcări/ nici acum nu le am era vin roşu doar atât”. Ieşirea din cercul durerii este persiflarea tragicului şi integrarea în banal: „pe urmă am ieşit în stradă şi era să mă calce troleul/ aşa că în parcul Trei Bărboşi am aruncat prin iarbă toate/ zecile acelea de lei/ ca pe nişte firimituri pentru îmblânzitorul de porumbei/ oare a trecut pe acolo/ iar la finalul fatidic cum spunea doamna Leomiza/ al perioadei/ am mers la cinema la filmul Păsările/ care l-a ales ea/ s-a înghesuit în mine ca să mă simt uşor bărbat iar eu/ am dus-o a doua zi la Imperiul contraatacă/ să îi arăt cât de mistic aş putea deveni...” în capu scării face parte dintre poeziile banalului transgresat, în care sensul se comunică scurt prin constatări lapidare: „ea nu a coborât eu nu am urcat”.

Văzută ca o misiune, lumea „e mai puţin adevărată”, tinde „să devină un balon de săpun oval”, în timp ce eul rămâne fixat în cochilia  existenţei, resemnat, înregistrând cercurile concentrice ale realului – „în spatele geamului e un brad înăuntru o carte/ groasă cât viaţa aşteptând cu o misiune/ aproape sinucigaşă la terasă...”(o misiune aproape), sau dezlegând semnele universului: „că este eclipsă şi devin foarte fericit/ când luna încalecă soarele”. Când reperul este realitatea biblică, realitatea spiritului(ecleziastă, psalm, paşte, un alt psalm, creaţie), lumea cea aievea se rarefiază, îşi trage draperiile pentru a revela esenţele, „într-un univers tremurat cu slove”, în care „viaţa trece şi vine”, iar cuplul, eu şi tu, aspiră spre completitudine: „ne vom locui poate în definitiv/ să mânjim tavanul/ chiar dacă bancomatele sau adn-ul/ vor funcţiona mult/ mult după plecarea noastră/ ca nişte degete descărnate întinzând mărul/ care se povesteşte că a fost/ odată/ oprit”(ecleziastă).

Femeile –Alina, Geta, Giulia, Musette, Lili, Mihaela- sunt fragmente în imaginile decompozite ale realului. În acest puzzle, „ca un diamant”, eul învaţă nu numai a muri, dar, mai ales, a trăi: „învăţând să trăiesc în vecinătatea mâlului/ deseori mă consider murdar/ ce să fac dacă/ inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită/ prin iarba gârbovită/ de nişte ochi cu o dantură perfectă...”(ca un diamant).

Într-o imagine crepusculară, seara, privirea eului contemplativ surprinde liniile unui pastel postmodern într-o panoramă cuprinzătoare, impresionistă. Ploaia care cade ca-n poezia lui Paul Verlaine, spală oraşul şi sufletul împovărat, într-un succedaneu de scene şi flash-uri care cuprind omul şi universul: „după multă ploaie/ privesc de la etajul trei printre plopi răzbate/ un miros de tencuială/ atmosfera e glacială umedă chiar anostă/ pe stradă/ trecătorii au o plictiseală sedimentată o silă/ garnisită cu o îmbulzeală decrepită/ râncedă cafenie(...)// apa curge radiatorul e spart(...)// eu beau ţuica de anul trecut pe pervaz apa/ a crăpat lemul îmbrăcat în alb...”.

Fără spiritualitate, viaţa e un balans dinspre azi spre mâine, la întâmplare, ca o frunză în vânt: „ne ducem traiul de azi spre mâine/ ca nişte cai educaţi şi de bună seamă/ obişnuiţi cu drumul spre piaţă/ ne eliberăm dintr-un arc...”(de azi pe mâine), însă preţuită în sine ca un dar, suficientă sieşi: „ceva să se întâmple aştept/ cât sunt încă viu”(cât sunt încă viu). Nostalgia originarului apare în sugestia maternităţii. Mama este mama originară, arhetipul, punctum saliens, de unde începe istoria şi povestea fiinţei: „după viaţa mea se pune virgulă/ după lună/ se ascunde dumnezeu după ceasul de la mână...”(mama). Sacralitatea începe cu intuiţia teofaniei, dar eul e absorbit de real şi-şi asumă această condiţie: „schimbam o piele/ o adâncime de mecanism sincer/ după care umbra pune virgulă, mamă// după viaţa mea se pune virgulă, nu-i aşa?”

Poetul se raportează nu numai la miturile biblice, dar şi la cele păgâne. Zeul Ra este invocat într-o poezie în care se vede silueta întunericului inventând dansul pe bârna luminii: „inventez doi paşi pe bârna luminii/ cu luciditatea/ unei viziuni nocturne/ contemplu picioarele/ pe îmbinare/ compar zilele şi nopţile/ cu lupii care mă fugăresc/ sau poate că se construieşte/ fără ştirea mea o piramidă/ şi sunt tras de funii/ şi alunec în sus pe lemne// rotunde/ şi peste mine cade o transpiraţie”(Ra).

Imaginea unui Dumnezeu asasinat are forţa unei previziuni apocaliptice şi uimeşte prin acuitate şi originalitate: „lângă drezina uitată/ dumnezeu are tâmpla zdrobită/ de inima pomilor”(septembrie de fiecare zi). Şi în farniente, centrală este ideea aceasta a asasinării lui Dumnezeu: „tai frunze la câini/ în după amiaza obişnuită// dumnezeu/ rostogoleşte prin ore coroana// înnebunit/ de otrava cerului verde”.

Înstrăinarea eului, de sine şi de lume, „eu ştiu că nu ştiu ştiu că sunt el şi el este eu”, nu deconcertează, ci repune în alte circumstanţe. În vedere spre curtea interioară, ochiul „închis afară” este întors spre profunzimile fiinţei: „cu cât înaintez pădurea devine mai deasă/ sângele se umple de hipernove/ şi se îngroaşă/ casa e tot mai departe/ carnea mea nimeni n-o mai trimite acasă...”, în explorarea universului mic, a microsistemului. Eul e o parte de univers, o „umbră curată”, care-şi caută rădăcinile. Recunoscându-se drept urmaş al lui Adam şi al Evei, asumându-şi, aşadar, păcatul originar, el sugerează că ispita cunoaşterii este congenitală: „aşa buimac de somn am aflat/ că Adam şi Eva trăiesc printre noi/ în paraclisul lor biblic încă mai muşcă/ mere şi fug şi toată povestea asta// nu s-a încheiat”(primii oameni). Contestarea sau spiritul contestatar face parte din fiinţa umană: „însă nimic/ nimic nu mă poate convinge/ că Iisus a inventat/ Tatăl nostru/ în loc să-l fi învăţat/ de la Tatăl Lui”(creaţie).

Eul lucid admite că „viaţa e un semafor”, dar, în acelaşi timp, „singura minune” şi, de aceea, merită toate sacrificiile. Meditând asupra timpului care trece, el, „un ochi liniştit ca un nod în trunchi de copac”, preferă forma rubaiyatului – „timpul cum poate să treacă/ fluierând/ prin lanul de porumb/ pe sub apă// ignorantul caută în genom/ cu aceeaşi melancolie/ cu care beţivul plimbă pe sub limbă/ tăcerea ca un nod// ca o treaptă”(rubaiyat). Dorinţa clarificării poziţiei în lume are tensiunea marilor idei şi conferă poeziei starea de reflexivitate: „eu sunt pomul/ cunoştinţei/ nimic nu-mi lipseşte// am  o patrie o familie/ un trunchi/ cu braţe şi degete// iar şarpele la locul/ lui/ în căutarea femeii greşeală”(lumea imaginaţiei).

Poetul redefineşte profilul spiritual al creatorului ca făuritor de lumi imaginare, dar şi ca poeta vates. A integra un ideal romantic într-o lume prozaică, postmodernă este un efort care merită un autoportret bine dispus: „am crezut că voi schimba lumea/ cu lumina din mine/ dar m-am schimbat doar eu...” Iar Dan Cristian Iordache o face cu un zâmbet insidios  reinventând poezia ca bildungspoem. Retragerea în spaţiul protector, „ceea ce am vrut nu mai vreau/ de aceea mă închid/ în camera mea/ singur cu lumea care mă ştie”(seara prin casă), are ca scop desfacerea luminii de întuneric, „defrişând” poemele, alegând Cuvântul de cuvinte.

[i] Dan Cristian Iordache, Abel şi eu, Editura Brumar, Timişoara, 2010.