Uneori vreau să plouă mult , da mult, convingător dar trecător desigur şi blând, ca să pot apuca liniştit sentimentul acela arhicunoscut de pasaj suprateran cu feţe ce curg şi în acest răstimp să-mi amintesc viaţa pe îndelete, să-mi amintesc de ochii mei de la 12 ani, de gura mea, de mâinile mamei, de degetul mare şi strâmb de la piciorul drept a lui tata, să mă ascund într-o boabă de strugure, să mai trec pe unde a mai fost unul care îmi semăna uşor, prin piaţete cu macadam, să ajung prin mansarde cu cerul oval sau demisoluri, prin camere pătrăţoase studenţeşti cu afişe, libărci şi miros de cartofi pai. Ascultând cum tropăie apa aş mai gusta odată zahărul candel, aş alerga în pantaloni scurţi cu picioarele julite şi slabe, aş construi arcade din nuiele prin pădure pentru jivinele nopţii. Aş mai citi Balzac sau Eugen Ionescu pentru că merge cu ploaia, Crimă şi pedeapsă sau Cei trei muşchetari pentru că în mare parte le-am uitat în nişte aşternuturi care au fost aruncate şi ele. Trag încă nădejde că se va afla o altă teorie a timpului pierdut, ca o întrupare a vieţii de când ceva îmi şoptea insistent în ureche: iubeşte, iubeşte. Aş mai cânta deasemenea muzica solară şi cumva naivă care se cânta la televizor sau la radio, aş sta de vorbă cu tataia pe balcon la masa masa cu muşama înflorită, m-aş sui pe un cal alb cu o pălărie de cowboy în cap şi aş fi fericit, foarte fericit că cineva mă iubeşte, aş privi berzele cum se rotesc pe cer în martie apoi cocorii săgetând azuriu prin septembrie, cerul, l-aş mai revedea la Spanţov la Dunăre, înfocat scânteios şi mov iar noaptea ucigător de aproape. Multe aş face, multe dar nu plouă de loc, prea puţin din prezent se-adună şi lumea e o crimă împotriva umanităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu