Apropierea de literatură şi cu precădere de poezie, m-a ajutat să întrezăresc mai repede - aşa cred - măsura interioară. Specificitatea. Am putut contempla, dintr-un fel de distanţă, oralitatea ca trăsătură a fiinţei perisabile. Am înţeles că talentul este un har care nu acceptă nici o momeală. Iar valoarea e ceva extrem de aproape de obişnuit. De bună seamă actul creaţiei este fructuos şi plăcut, dar în pofida tuturor, viaţa ca desfăşurare să spunem oarbă şi browniană de forţe se dovedeşte de un milion de ori mai plină de extaz şi de ce nu, pedeapsă. Tot mai des îi înţeleg pe acei bodogănitori care îşi ascundeau în chilii eşecurile provizorii dar şi oceanele de linişte şi dor. Am spus undeva într-un poem că două trei vorbe rostite în barbă, într-un soi de recluziune, lumii, sinelui tău ori divinităţii, (fiindcă acele cuvinte merg toate în aceeaşi direcţie) valorează mai mult decât Dante şi Homer. Nu pot să îl uit pe tataia care fusese felcer, trecuse prin prizonierat şi stătea odată cu braţul întins pe marginea patului ca un animal etern egal cu mărimea întreagă a umanităţii. În linii mari tot ce vreau să zic este că arta nu e mare lucru în comparaţie cu sursa ei care este viaţa nemijlocită, extrasă direct din pâraiele dumnezeieşti. Ei, pe de altă parte este un mare lucru, fiindcă transmite, îmbogăţeşte viaţa şi oferă repere. Arta este fundamentul memoriei iar omul fără memorie este nul. Nu are conştiinţă. Pentru că omul există doar ca vector.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu