joi, 7 aprilie 2011

un tablou pe capacul lumii

                                             dedicată lui Daniel Corbu
şi universul visează prin noi,
ca o focă întinsă peste un gând mai lung, ca o arcă
sau o cutie neagră din care uitarea şerpuieşte
în sus, spre tâmplă,

ca o rădăcină a morţii, ca o vâslă impregnată sub piele,
ca un fum şi un nor, ca un laborator al iertării,
ca un război care se scufundă lăsând în spate
o bulboană de gemete şi tablouri,

chiar ieri am urcat nişte trepte, la etaj era inundaţie,
îmi curgeau toate amintirile
şi câţiva pui de pasăre încercau să zboare
de pe o buză semeaţă de treaptă din mozaic,

chiar acum stau într-o cutie neagră pe capacul lumii,
ca un bun visător,
şi nu pot să mor până când nu termin tabloul
şi geamătul lin şi pasărea mică dezechilibrată şi pură.

Un comentariu: