un tablou pe capacul lumii

                                             dedicată lui Daniel Corbu
şi universul visează prin noi,

ca o focă întinsă peste un gând mai lung, ca o arcă

sau o cutie neagră din care uitarea şerpuieşte

în sus, spre tâmplă,

ca o rădăcină a morţii, ca o vâslă impregnată sub piele,

ca un fum şi un nor, ca un laborator al iertării,

ca un război care se scufundă lăsând în spate

o bulboană de gemete şi tablouri,

chiar ieri am urcat nişte trepte, la etaj era inundaţie,

îmi curgeau toate amintirile

şi câţiva pui de pasăre încercau să zboare

de pe o buză semeaţă de treaptă din mozaic,

chiar acum stau într-o cutie neagră pe capacul lumii,

ca un bun visător,

şi nu pot să mor până când nu termin tabloul

şi geamătul lin şi pasărea mică dezechilibrată şi pură.