poem pentru fotoliu şi timpan

toate chipurile (mele?) se caţără unul peste altul

spre această lumină fragedă şi nelalocul ei,

tot ce am gândit, nădejdile mele laconice, ghemuite

şi totuşi atât de umane, într-un rai fumegând

fericirea e doar o plută care te ajută să uiţi,

şi toată această blândeţe cum se topeşte în oase (!)

aminteşte de aeroplanul plesnit şi albastrul năucitor.