vineri, 22 aprilie 2011

poem pentru fotoliu şi timpan


toate chipurile (mele?) se caţără unul peste altul
spre această lumină fragedă şi nelalocul ei,

tot ce am gândit, nădejdile mele laconice, ghemuite
şi totuşi atât de umane, într-un rai fumegând

fericirea e doar o plută care te ajută să uiţi,
şi toată această blândeţe cum se topeşte în oase (!)

aminteşte de aeroplanul plesnit şi albastrul năucitor.

Un comentariu:

  1. excelent poem. stilul asta e greu de legat de poezia stiuta.

    RăspundețiȘtergere