Nichita

all I want is you

un videoclip la care ţin fiindcă îmi răscoleşte memoria 

a fost odată ţara lui Dumnezeu

oraş cu lizieră exotică

femeia de pe bicicletă şi-a lăsat părul să plutească

peste dealurile mincinoase
blocuri şi alte trompete răsunătoare
în talie poartă un voal care şiroieşte ca o rană albastră,

lupul imaculat o pândeşte dintr-un bemol binefăcător,
din mărăcinii înfrunziţi cu flăcări,
ferigile îi şterg picioarele şi pedalele
şi pieptul reţinut foarte uşor aplecat spre în faţă,

evidenţele se dărâmă, elefanţii de cauciuc
se coc în pudra luminii
în ochii ei papagalul se vindecă seamănă prin gaura cheii
cu poetul mirat din lectică,

nişte coropişniţe mari muşcă aerul grosier,
omida e blocată pe creangă
şi numai credinţa ei traversează lizieria pădurii arămii
ca o ghindă sau o fabulă veche şi parfumată.

martie iar

cineva a tras un sertar

şi mi-a scos inima.

a pus în locul ei

o vrabie ciufulită,

un tăune

pe o subsuoară de femeie.

pânza

sunt

o menghină zvârcolită 
într-un sac.

21

noaptea era roşie, cumva compulsivă, 
după multe cafele şi fum

împărţeam acelaşi pat, acelaşi rug, aceiaşi butuci,

sub carne arbitrul număra,

pe la trei dimineaţa sau cât o fi fost

pulpa ta dormita ca un ied pe o pajişte,

spuneam aceleaşi cuvinte cu filamente gălbui,

geamul era spart de o lebădă,

vântul era nimeni şi somnul întreg părea îmbătrânit

ca un clopot între braţele roşii.

poemul dedicat femeilor mai puţin frumoase

dedic acest poem femeilor nu prea frumoase, scunde şi durdulii, sau unora lungi osoase şi palide, tuturor acelora care mângâie cu degetele lipite de parcă ar parcurge o harfă, un abac sau un război pentru ţesut covoare şi poartă un miros de nou născut spre ceafă,

cânt aici toate femeile neobservate de la mall, slujnicele, pe acelea care dau singure cu aspiratorul, şterg praful de pe mobile, pun zarzavaturile în oala cu apă fierbinte şi se uită la telenovele cu gândul că lumea mai are o tihnă respectabilă, deşi suspină uneori retrospectiv în pernă,

dedic acest poem femeilor care plâng cu uşurinţă şi lin, cu un fel de resemnare ţintită spre cer, cunosc aşteptarea şi găzduiesc în memorie împletitul macrameului, ceaunul cu mămăligă, culesul viei sau lecturile de beletristică, într-un soi de mistică în pofida ranchiunei,

în faţa acestor femei nu prea frumoase mă înclin ca înaintea ultimilor ţărani luminoşi risipiţi prin toate ungherele lumii, ce creşte, tot creşte ca o ciupercă atomică, fiindcă de la ele aştept copiii salvării şi un pic de curaj, cu care să trec strada muiat până la glezne în sângele războiului generat de femeile sau bărbaţii frumoşi şi de succes.

Scrisoare pentru un român

Domnul meu şi eu iubesc România cu o profundă ură cum zicea Cioran. Dar cu toate astea consider că atunci când te exprimi public trebuie să ascunzi pe cât posibil această groaznică dezamăgire.

În consecintă, o să vă dau un sfat -  sper cu oarecare naivitate să nu enerveze prea tare, ţinând cont de asemenea pretenţie - vă rog nu mai spuneţi cuvinte în genul Romania tălâmbă, în cazul în care sunteţi român.  Dacă ne considerăm români ne revendicăm ca atare şi din dragostea maternă. din iluziile tinereţii sau din căldura unor prietenii, iar ceea ce se întampla la nivelul conducerii sau sindicatului nu este întocmai România. România este şi mai rea dar şi mult mai bună. Şi un act din prezent nu este deloc reprezentativ. 

Ştiti cum zic evreii... Dumnzeul părintilor noştri, etc. 

Eu cred sincer ca acest  gen de atitudine sau de luciditate, de soiul unei situări în exterior pentru a judeca cu osândă, este dăunatoare. Televiziunile de ştiri spun la fel şi totuşi, fără să ne respectăm pe noi înşine cum putem trăi? Dacă tot suntem aşa de jos,  haideţi să facem ceva. Am mers în şcoli în ultima vreme, fiind invitat şi vă rog să mă credeţi este o sete incredibilă, uluitoare de idealism şi normalitate. Sotia mea este cadru didactic si copii de a 12 a o întreabă ce o să facem noi aici? Dacă noi gândim că Romania este o cloacă si o colectivitate tălâmbă, cum putem să ne privim copiii în ochi? 

Bănuiesc că demersul meu o să înfurie, poate nu va găsi ecou, dar credeţi-mă este ceea simt mai discret ca un soi de cosmogonie mioritică şi muzică îndepărtată a viorilor. Dacă este să dispărem din istoria lumii, să fim înghiţiţi de ţigani, de tupeişti, de hoţi şi de toţi cei cu care am ajuns să ne confundăm, asta e, dar măcar noi ăştia care încercăm să descriem omul şi facem artă după puteri...să spunem de bine.
De ce atâta ură de sine?

Îmi amintesc de o femeie voluntar care mi-a povestit cum stătea la capătâiul unui soldat cu picioarele cangrenate şi-i povestea despre copilărie, iarba înaltă, hore şi tot feluri de nimicuri care îl făceau să zâmbească.

România a fost mereu o mare hemoragie.

În speranţa că voi fi înteles măcar pe jumătate şi să fiu primit ca un om care nu contrazice,

cu dragoste de român, Dan Iordache.

Sus cu naţiunea!

Fără a avea nici o culoare politică ci doar fiind uşor palid sau pământiu, luaţi-o cum vreţi, m-am uitat până mai-nainte la TVR la o emisiune numită Ediţie specială, moderată de o tipă roşcată - cu o apariţie cumva elevată - invitat fiind preşedintele românilor Traian Băsescu.

Am fost plăcut impresionat că acest om care ne conduce are totuşi stăpânire de sine, ei...asta... dacă nu îl buşeşete râsul. S-a discutat despre PDL, ce-ar fi dacă n-ar fi, iar spre partea a doua a emisiunii s-a trecut la politica externă a ţărişoarei noastre, unde am aflat cât de bine este evaluată ca risc de securitate situaţia din Libia. După asta nu ştiu cum a venit vorba despre evaziune, fiscală desigur, vămi şi chestii de soiul ăsta pentru ca să nu mai dureze mult şi să se dea stingerea.

Iar eu am simţit că am rămas cu buza umflată. Nemaivorbind că s-a făcut mişto de procurorul copilot care se pare că nu va putea ţine deocamdată cârma de unul singur pe glob. Am rămas cu buza umflată pentru că nu mai am nici un fel de ură însă de speranţă nu m-am lecuit şi tare aş fi vrut să aflu ceva despre România viitoare. Am nevoie de cineva în fruntea ţării care să spună ca MLK I have a dream. Doamne, ce nevoie am. Vă rog să mă iertaţi pentru sentimentalismul ăsta de urangutan cu ceva păr alb în cap dar am simţit nevoia să mă descarc.

Sus cu naţiunea ! vorba paşoptiştilor, de la care mergem, se pare, numai în jos.

din pribegie

Despre domnul Irimescu s-ar fi putut spune cu siguranţă că e o

cauză pierdută. Şi totuşi,  nimic nu-i putea clinti încăpăţânarea cu care privea fără întrerupere, sorbindu-şi cu mici intermitenţe ceaiul, lumina dimineţii de martie filtrată printre jaluzelele verticale, gălbui şi prăfoase, ale barului de pe strada Anemonelor. Şi dacă tot era o cauză pierdută şi nu cunoştea clar nici un sfânt care să se ocupe cu treaba asta, cu vieţile irosite adică, în afară poate de sfântul Mina, dar şi pe acesta îl ştia  ca fiind ocupat mai mult cu recuperarea lucrurilor decât cu nişte amărâte de fiinţe, ce era de făcut? Apoi, mai era ceva foarte neclar în tărăşenia asta, el niciodată nu atinsese un punct terminus, un fel de dezechilibru final din care să decurgă toate întâmplările diferit, să se revendice, să intre pe un un făgaş, cum se spunea în şcoala generală. Ar fi putut să fie totul simplu şi neted cum ar fi să joace tenis şi gata. Sau ar fi putut să fie bun de olimpiada la matematică, faza naţională, să zicem. Ar fi vrut desigur să atingă, dacă nu o excelenţă în vreun domeniu oarecare, cel puţin o nesăbuinţă din care s-ar fi justificat mai apoi cu destulă graţie, şi astfel, ar fi putut la fel de bine să mimeze un sens cu ceva încredere. Dar, cum se spune, la omul sărac nici boii nu trag, iar el, nu reuşise, încă o dată nu reuşise să fie suficient de bogat în aşa fel încât să nu tremure cămaşa pe el în dimineţile de luni. Nu putea deocamdată să dea cu şutul în fund la nimeni. 
                  Acum nu era deloc luni, ci doar o zi frumoasă şi normală de miercuri, în care ieşise din casă fără un scop precis, pipăindu-şi din exterior buzunarul pantalonului reiat, fiindcă întrezărea acolo cu buricele degetelor de la mâna stângă, imaginar, o hârtiuţă cafenie, de fapt un aviz de poştă, pe care văzuse încercuit doar o singură dată - pe urmă a zvârlit-o în bezna ipotetice peşteri - scris recomandată, iar cu litere de tipar, cu pix albastru, ANAF. Dacă ştiţi cum arată avizele o să înţelegeţi. Pipăitul acesta îi conferea imediat un puseu uşor de adrenalină ca un fir de cerneală care se lăbărţează într-un pahar limpede de apă, ca o lavă care coboară în incertitudine, dar în definitive, un rău neştiut, o ameninţare fără contur îi dădea posibilitatea să mai spere o zi sau două. Caraghios, pe urmă se suia în limuzina A6 cu piele şi xenon pe care o conducea cu inima vioaie dar strânsă ghemotoc de adevărul pragmatic că acul de la benzină e pe roşu cam de mult. Şi mergea aşa, jucându-se cu kilometrii ca şi cu un pistol cu butuc la ruleta rusească în miniatură. Desigur, câteodată percepea chiar şi el situaţia ca pe un soi de hohot divin. Iar acum aştepta inevitabilul.
                Deodată se deschise şi îşi făcu apariţia o femeie la 60 de ani, mai mult bătrână, cu părul în şuviţe albe, de mână cu o fetiţă. Se aşeză la masa de vizavi iar lumina se răsfrângea cu o tentă duioasă din blatul marmorat al mesei. Muzica răsuna lent în difuzoare, aerul frapa cu un soi de neatingere, de imobilitate, pentru că deocamdată era prea de dimineaţă şi nimeni din pasagerii fideli ai halbelor de bere şi fumului de ţigară nu semnase condica. Aşa că, domnul Irimescu, stăpânindu-şi abdomenul bombat de sub cămaşa bej şi cei patruzeci şi ceva de ani sub demarcaţia groasă şi plană  a mesei, se cufundă pe jumătate conştient, (aşa cum fusese toată viaţa), în lumina strălucitoare. Cum mişca ochii ceva i se ridica ori cobora în funcţie de clipirea genelor, ca un fel de vierme fosilizat sau de scamă, pe retină. Chestia asta o constatase mai demult, când mergea cu familia la mare câte 12 zile, căci aşa erau concediile pe vremea copilăriei sale. Închidea un ochi şi putea să contemple curbura nasului şi o jumătate din cerul aurifer. Iar scama aceea, pe atunci apăruse. Sau poate că nu se spăla bine pe ochi, Dumnezeu ştie, fiindcă uneori putea fi şi ceva exterior, un fel de tânţar pe tubul televizorului. 

               Avea pe vremea aia un prieten, Cristi, fiindcă de la el îi venise ideea de mai înainte, care avea în sufrageria părinţilor un tv alb negru cu o sticlă colorată în faţă. Arăta destul de comic. Cristi se pare că e în Anglia, după spusele mamei lui, o femeie minionă, uşor de entuziasmat şi cu un pichinez gureş care se foia circular în jurul curelei legată la zgardă. Prietenul acesta vechi şi vecin de bloc avea un nu ştiu ce care îi consolida încrederea în sine. Se cunoscuseră în clasele primare, acum era căsătorit cu o femeie micuţă de statură şi oacheşă, care picta. De altfel era guralivă ca o ardeleancă cu aplomb care ştie că are un as în mânecă în faţa bărbatului. Nu l-ar fi mirat să se fi apucat şi el de pictură, pentru că avea în ceea ce-l motiva să trăiască,- probabil,- un imbold precis. Si când se mai întâmplau onomasticile lor, în adolescenţă evident şi parcurgeau rafturile alimentărilor aprovizionându-se cu vin spumos Zarea şi lichioruri de cafea sau nucă, tot luau o pâine intermediară, pentru siguranţă spunea. Sărbătoririle aveau negreşit un farmec aparte. Erau pe viaţă şi pe mama lor, nu ca la 26 de ani, 31  sau 37, erau ca nişte cachetero fixate acolo în greabăn până când moartea ne va despărţi. Aerul lor ingenuu combinat cu bâiguielile din câţiva filozofi prin diverse subsoluri insalubre este imposibil să nu fi acţionat ca un fixativ pentru provizoratul meu ontologic. 

               De bună seamă, în momente din acestea însorite mă consideram un sceptic credincios. Mă flatam cu reversul medaliei din scânteierea banului rotitor aflat deocamdată în zbor. Imi spuneam, aşa, ca să nu mă cobor iar în groapa cu lei, în timpul zvârcolirilor mele fără ecou, că sunt exact opusul evreului rătăcitor. Sunt Iov. Mi-amintesc că am fost chiar comparat cu un jidov universal, odinioară, de către Piciu la berăria din faţa cantinei facultăţii de construcţii. La botu calului, parcă aşa îi spuneam. Tipul acela de om fugărit este exact opusul lui Iov. Şi Iov a fost pe undeva în afara istoriei, un chiabur care s-a tânguit fără a ţine cont decât de verticala unei relaţii. Tocmai când mă hazardam să trasez  o paralelă între personajului biblic şi un martir din închisorile comuniste uşa s-a deschis cu încetinitorul, nişte umbre s-au scurs pe lâmgă pereţim pe urmă a făcut clang, iar Garofina a spus:

-         Aţi văzut-o domnul Sorin pe femeia care tocmai a plecat?

-         Am văzut-o puţin, zic.

-         A luat 3 duble de vodcă într-un sfert de oră, spuse şi imediat un zâmbet condescendent îi înflori pe faţă. În fiecare dimineaţă face la fel.

-         Părea destul de stăpână pe sine, zic şi îmi lipesc buzele precum şi o lungime microscopică de mustaţă de halba de ceai.  Ceaiul pe care mi-l servesc doamnele astea aici mă tonifică înainte chiar de a-l gusta pentru că deasupra lui pluteşte cvasiconstant o felie solară de lămâie.

Luca

acest copil nu va pleca pentru că îl împing dimineaţa 
de spatele creştetelui

cu palma lipită de părul lui de mătăsos 
ce mai miroase a embrion

ca pe o bărcuţă de hârtie albă

înclinată de vântul neştiut de pe lacul încreţit de vorbe

imagini şi absurd

şi el se întoarce cu o tăcere uimită şi mă sărută 
cu buzele ţuguiate ca şi cum ar spune Eu sunt cel ce sunt

iar seara tresare inexplicabil şi spune tată te iubesc mult, mult.

printemp des poetes

Cu ocazia Printemp des Poetes am fost la Biblioteca Judeţeană Suceava invitat de către doamna Angela Furtună sub emblema Zidul de Hârtie şi am citit câteva poesii mai noi iar Andreea Teliban a avut graţia şi bunăvoinţa să-mi recite şi ea câteva. S-a citit din mai mulţi poeţi sau poetese, iar audienţa a fost fermecătoare, formată din vreo 15 elevi din clasele finale ale Colegiului Mihai Eminescu. Aceştia din urmă şi-au scos caietele şi au început să ne răsfeţe cu poeziile lor de o maturitate şi o modernitate remarcabilă, frumoase prin oralitatea şi afectivitatea lor umană. Doamna Angela Furtună a recitat din poezia franceză, din Tristan Tzara, Marta Petreu, Mariana Marin şi o poezie din ultimul ei volum, ceva emoţionant despre experinţa fluidă şi totodată înaripată a spitalizării, căci vorba lui Cioran, orice boală e o iniţiere. Andreea a citit din Cristian Popescu, din Ioan Es Pop şi chiar un poem recent al ei, ceva despre moartea care urcă o scară, ceva concentric şi cu o prozodie cum îmi place mie, în genul lui Felix Grande. Am citit ba unii, ba alţii, amestecat şi uşor frenetic, dar tot ceea ce vreau să transmit este că am o stare de foarte bine, datorată sentimentului că a fost celebrată poezia şi cuvântul. M-am simţit bine, asta o să ţin minte.

Credo

Scriu sau citesc pentru a-mi recâştiga umanitatea. Zilele astea m-am tot gândit cu intermitenţe, aproape că am fost urmărit sau condus de un simţământ de gol interior, de dezintegrare, poate au fost şi chestiuni personale pe care nu le pot aminti, dar, m-am tot gândit cum se risipeşte viaţa omului, cum se deşiră ca un ciorap de damă în tot soiul de nervozităţi, neputinţe sau chiar idealuri fără socoteală. Naivitatea însăşi, ce  pierdere uriaşă! De la golul ontologic am baleiat spre lecturile mele - trebuie să recunosc destul de ostenite şi ceţoase, dar fiecare înaintează cu vâslele lui,- din Schopenhauer, Nietzche, Şestov sau Cioran, spre tezism, negarea lui Dumnezeu, nihilism, ateism, Doamne...ce talmeş balmeş iar la urmă, ce mai contează? Dau şi un răspuns: contează doar adevărul la care nu ajungi niciodată dar care îţi dă sentimentul unei uşoare libertăţi ca persoană concretă. Este scris: mântuirea vine de la evrei sau Eu sunt uşa, exact ce am voit eu să spun, dacă mă înţelegeţi. Eu cred că omul nu e om în afara lui Dumnezeu, omul se destramă, nu se poate găsi, e străin sieşi. Scrisul e rugăciune în momentele lui bune, poate de graţie. Contează, fiindcă mă uneşte cu istoria mea şi-mi dă o senzaţie de dans, de libertate. Sunt conştient că toate cele de mai sus nu sunt decât expresia unei credinţe, dar nu am ce face, asta cred, că adevărul este o realizare intrinsecă a omului, o cale interioară, nu este nimic ce poate fi arătat, mai mult, se desăvârşeşte abia ulterior tuturor înţelegerilor filozofice ori afective. Lumea este o alunecare izbăvitoare dacă priveşti aşa, sau poate fi doar un clivaj în neant. Asta e singura opţiune reală, actul de credinţă. Contează să supravieţuieşti ca om, fiindcă omul e ceva care trebuie cel puţin păstrat dacă nu altceva. Lumea e un asalt la om, ar putea fi chiar o iluzie, dar asta ar însemna cumva să fetişizăm mintea, exact telescopul cu care ne descâlcim drumul. În total asta voiam să spun, că unele lucruri îţi fac bine iar altele nu, nu se poate să fii aşa de nesimţit să nu observi până la urmă în timp util lucrurile astea. Aici, pot chiar să exemplific, destul de scandalos pentru zilele noastre, zice undeva Iisus că dacă un om priveşte la o femeie şi o pofteşte a şi păcătuit cu ea în inima lui, ceea ce pot să vă spun este că eu, sunt sigur hundred per cent că avea dreptate, deşi, e aşa de greu să nu păcătuieşti!

Lumea e ca o îngheţată care abia aşteaptă să se topească pe limbă

Pe Saul l-am cunoscut într-o iarnă de la începutul anilor 2000 când îmi petreceam zilele de intermezzo clasice la sfârşitul fiecarăui an în casa socrilor mei de la Straja. Prin biblioteca lor lucioasă, de culoarea cireşului, cu vitrină de sticlă glisantă, am descoperit Darul lui Humboldt şi, cum nu prea aveam ce face, m-am apucat de ea. Trei patru zile parcă am visat pentru a mă trezi apoi uşor schimbat. A fost o carte care mi-a mutat logica vieţii spre o lumină nouă. Mi-a deschis puţin universul, a fost ca o reverie plină de pumnii şi palmele luate de altul prin urmare mult mai suportabile povestite cu detaşare şi chiar ceva umor.

Mai târziu am dat de Ravelstein, care mi s-a părut cam stufoasă dar eram deja îndrăgostit de modul în care Saul se joacă cu frazele şi ideile ca şi cu o plastelină. De altfel cuvintele în sine în textele lui au un foşnet aparte am senzaţia că le extrage dintr-o magazie cerească plină de mirosuri culori nostalgie şi râs hohotitor.

Ei, pe urmă am mai dat de Seize the day care a devenit prietenul meu preferat în ediţia aceea de la Meridiane şi chiar am vreo două exemplare pe acasă, fiindcă m-am gândit că dacă o să pierd una, ce-o să fac... Hertzog, Iarna Decanului, Henderson regele ploii şi iată că nu mai demult cu vreo trei zile în urmă găsesc la un târg de carte foarte local şi înghesuit în Muzeul de Ştiinţe Naturale o culegere de nuvele sub titlul de Filiera Belarosa şi romanul premiat cu Book Award of the Year prin 1950 şi ceva Aventurile lui Augie March.

Deocamdată, abia am luat cărţile şi vreau să mă bucur pe ele pe îndelete, tocmai din acest motiv am citit prefaţa soţiei lui Saul şi postfaţa scrisă de însuşi regele. Să vă povestesc câtre ceva din prefaţa soţiei, ultimei lui soţii pentru că am priceput din Iarna Decanului că prin 1977 când a fost şi prin România undeva în iarna de după cutremur avea o nevastă cu origini româneşti.

O să citez începutul "Ieri, împreună cu soţul meu, am scos-o pe fiica noastră de un an, Naomi Rosie, la o plimbare prin cartier. Era un ger aspru, de crăpau pietrele - sau, cum zic meteorologii de serviciu din zonă, cu un clişeu impenetrabil, vreme nefavorabilă. Ne-am refugiat din calea vântului de gheaţă la librăria Brookline Booksmith. De câte ori Saul scapă într-o librărie, mai mult ca sigur rămâne acolo pentru multă vreme. Am dezbrăcat-o pe Rosie de salopeta ei de fâş căptuşită cu molton şi am înercat să îi distrag atenţia arătându-i supracoperta de la Ravestein".

Si brusc, când am ajuns aici, mi-am scuturat uşor capul întrebându-mă dar ce vârstă avea Saul ... pentru că ştiam despre Ravelstein că e apărută prin 2001 aşa că mă duc înapoi la biografie şi văd că s-a născut în 1915, pe 10 iunie, cum aveam să aflu mai târziu. Uau !

În prefaţa acelor nuvele, pe care abia le-am început, şoţia lui mi l-a făcut şi mai drag, povestind despre cum merge la băcănie pe o bicicletă de teren, îmi închipui una cu cauciucurile negre mari şi crampoane, despre felul cum scrie şi citeşte într-o căbănuţă aflată la vreo 20 de metri de casă pe malul unui iaz, unde, înainte de a scrie un cuvânt la maşina de scris Remington meditează, se joacă cu un soi de baloane, aranjează totul creionează ca într-o simfonie sunetul care să supravieţuiască.

Dar treaba care m-a umflat de râs cel mai tare a fost când povesteşte ea despre o după-amiază toridă de iunie ... dar mai bine citez ” Primăvara care începuse cu vreme rece şi poioasă s-a încheiat cu un val de caniculă. Pe 13 iunie temperaturile ajunseseră la peste 30 de grade şi, pe când mă duceam spre lac, în miezul zilei, l-am văzut pe Saul mergând în aceeaşi direcţie, plecând ierburile înalte şi dând într-o parte şi-n alta florile de câmp. Când ne-am întâlnit în faţa apei verzui am făcut următorul schimb de replici

-         Ai avut o dimineaţă bună ? întrebarea mea

-         Da. M-am apucat de o schiţă nouă.

-         Ce ?!

-         Am slăbit chinga şi scriu ceva ce voiam să-ncep demult.

Dezbrăcaţi complet – da, Rosie, părinţii tăi erau tineri şi nebunatici ca-n poveşti, odată ca niciodată -, am început să înotăm, ca să ne bucurăm de prima baie din anul acela, cu Saul în faţă, prin apa delicios de rece.”

Pentru Saul care lucra jonglând cu nişte mingi luminoase sau mergea pe strădă într-un loden verde închis cu nişte baloane în mână mulţumiri lumii de aici şi de dincolo.

povestirea din agenda maro

fără să ştie un regizor obscur dar cu siguranţă simpatic

mi-a schimbat viaţa

cu un film despre dragoste

despre dragoste fir-ar să fie iar în filmul acela

juca Julia Roberts sau Lauren Bacall

Bette Davis cred că ar fi câştigat fluierând rolul acela

în perioada în care tiroida ei nu devenise aşa exoftalmică

şi regizorul despre care vorbeam

a pus mâna pe o clanţă pe o broască de seif

a învârtit un lanţ de bicicletă

şi a aliniat toate uşile deschise precum ţeava unui revolver

punând acolo toate preceptele biblice

în genul frumuseţii crinilor mlădierilor harpei

gâtul de lebădă

ce frumos mi-a şoptit despre marile ciume

în care viaţa omului ca iarba pajiştilor de munte

azi e... mâine...

şi-atunci m-am gândit pentru că mă consideram

foarte fericit

şi mă curentam frecvent cu fata primăvăratecă

de lângă mine

că pentru acele puţine clipe merită să rişti o viaţă întreagă

deşi mă născusem destul de singur şi mă pregăteam

să mor aşijderea

fata cu ochii ca spicul de iarbă a ajuns să stea

în aceeaşi casă cu mine

să facă plăcintă de mere să se îngrijească de copii uneori

chiar să îşi vadă de treaba ei

ceea ce de multe ori apare ca ceva perfect...acum...ce să spun

să alegi pentru totdeuna e poate prea riscant

dar după o vreme am început să-mi închipui

că iubirea e un exerciţiu asemănător cu vremea

iar Dumnezeul cel drag şi bun mai saltă capul din iarbă

prin pajiştile înalte din copilărie sau

doar din mila Lui singuratică

ca o floare albă cu miros de umbră reavănă.

fiesta

există câteva lucruri care nu pot fi învăţate repede,
şi timpul,
adică singura noastră avuţie,
trebuie risipit din plin ca plată pentru însuşirea lor.

sunt lucrurile cele mai simple cu putinţă,
şi cum pentru a le afla e nevoie de o viaţă întreagă,
stropul de noutate pe care fiece om îl culege pe lume
e foarte costisitor
şi-i unica moştenire ce-o lasă după sine.

Ernest Hemingway