Despre domnul Irimescu s-ar fi putut spune cu siguranţă că e o
cauză pierdută. Şi totuşi, nimic nu-i putea clinti încăpăţânarea cu care privea fără întrerupere, sorbindu-şi cu mici intermitenţe ceaiul, lumina dimineţii de martie filtrată printre jaluzelele verticale, gălbui şi prăfoase, ale barului de pe strada Anemonelor. Şi dacă tot era o cauză pierdută şi nu cunoştea clar nici un sfânt care să se ocupe cu treaba asta, cu vieţile irosite adică, în afară poate de sfântul Mina, dar şi pe acesta îl ştia ca fiind ocupat mai mult cu recuperarea lucrurilor decât cu nişte amărâte de fiinţe, ce era de făcut? Apoi, mai era ceva foarte neclar în tărăşenia asta, el niciodată nu atinsese un punct terminus, un fel de dezechilibru final din care să decurgă toate întâmplările diferit, să se revendice, să intre pe un un făgaş, cum se spunea în şcoala generală. Ar fi putut să fie totul simplu şi neted cum ar fi să joace tenis şi gata. Sau ar fi putut să fie bun de olimpiada la matematică, faza naţională, să zicem. Ar fi vrut desigur să atingă, dacă nu o excelenţă în vreun domeniu oarecare, cel puţin o nesăbuinţă din care s-ar fi justificat mai apoi cu destulă graţie, şi astfel, ar fi putut la fel de bine să mimeze un sens cu ceva încredere. Dar, cum se spune, la omul sărac nici boii nu trag, iar el, nu reuşise, încă o dată nu reuşise să fie suficient de bogat în aşa fel încât să nu tremure cămaşa pe el în dimineţile de luni. Nu putea deocamdată să dea cu şutul în fund la nimeni.
Acum nu era deloc luni, ci doar o zi frumoasă şi normală de miercuri, în care ieşise din casă fără un scop precis, pipăindu-şi din exterior buzunarul pantalonului reiat, fiindcă întrezărea acolo cu buricele degetelor de la mâna stângă, imaginar, o hârtiuţă cafenie, de fapt un aviz de poştă, pe care văzuse încercuit doar o singură dată - pe urmă a zvârlit-o în bezna ipotetice peşteri - scris recomandată, iar cu litere de tipar, cu pix albastru, ANAF. Dacă ştiţi cum arată avizele o să înţelegeţi. Pipăitul acesta îi conferea imediat un puseu uşor de adrenalină ca un fir de cerneală care se lăbărţează într-un pahar limpede de apă, ca o lavă care coboară în incertitudine, dar în definitive, un rău neştiut, o ameninţare fără contur îi dădea posibilitatea să mai spere o zi sau două. Caraghios, pe urmă se suia în limuzina A6 cu piele şi xenon pe care o conducea cu inima vioaie dar strânsă ghemotoc de adevărul pragmatic că acul de la benzină e pe roşu cam de mult. Şi mergea aşa, jucându-se cu kilometrii ca şi cu un pistol cu butuc la ruleta rusească în miniatură. Desigur, câteodată percepea chiar şi el situaţia ca pe un soi de hohot divin. Iar acum aştepta inevitabilul.
Deodată se deschise şi îşi făcu apariţia o femeie la 60 de ani, mai mult bătrână, cu părul în şuviţe albe, de mână cu o fetiţă. Se aşeză la masa de vizavi iar lumina se răsfrângea cu o tentă duioasă din blatul marmorat al mesei. Muzica răsuna lent în difuzoare, aerul frapa cu un soi de neatingere, de imobilitate, pentru că deocamdată era prea de dimineaţă şi nimeni din pasagerii fideli ai halbelor de bere şi fumului de ţigară nu semnase condica. Aşa că, domnul Irimescu, stăpânindu-şi abdomenul bombat de sub cămaşa bej şi cei patruzeci şi ceva de ani sub demarcaţia groasă şi plană a mesei, se cufundă pe jumătate conştient, (aşa cum fusese toată viaţa), în lumina strălucitoare. Cum mişca ochii ceva i se ridica ori cobora în funcţie de clipirea genelor, ca un fel de vierme fosilizat sau de scamă, pe retină. Chestia asta o constatase mai demult, când mergea cu familia la mare câte 12 zile, căci aşa erau concediile pe vremea copilăriei sale. Închidea un ochi şi putea să contemple curbura nasului şi o jumătate din cerul aurifer. Iar scama aceea, pe atunci apăruse. Sau poate că nu se spăla bine pe ochi, Dumnezeu ştie, fiindcă uneori putea fi şi ceva exterior, un fel de tânţar pe tubul televizorului.
Acum nu era deloc luni, ci doar o zi frumoasă şi normală de miercuri, în care ieşise din casă fără un scop precis, pipăindu-şi din exterior buzunarul pantalonului reiat, fiindcă întrezărea acolo cu buricele degetelor de la mâna stângă, imaginar, o hârtiuţă cafenie, de fapt un aviz de poştă, pe care văzuse încercuit doar o singură dată - pe urmă a zvârlit-o în bezna ipotetice peşteri - scris recomandată, iar cu litere de tipar, cu pix albastru, ANAF. Dacă ştiţi cum arată avizele o să înţelegeţi. Pipăitul acesta îi conferea imediat un puseu uşor de adrenalină ca un fir de cerneală care se lăbărţează într-un pahar limpede de apă, ca o lavă care coboară în incertitudine, dar în definitive, un rău neştiut, o ameninţare fără contur îi dădea posibilitatea să mai spere o zi sau două. Caraghios, pe urmă se suia în limuzina A6 cu piele şi xenon pe care o conducea cu inima vioaie dar strânsă ghemotoc de adevărul pragmatic că acul de la benzină e pe roşu cam de mult. Şi mergea aşa, jucându-se cu kilometrii ca şi cu un pistol cu butuc la ruleta rusească în miniatură. Desigur, câteodată percepea chiar şi el situaţia ca pe un soi de hohot divin. Iar acum aştepta inevitabilul.
Deodată se deschise şi îşi făcu apariţia o femeie la 60 de ani, mai mult bătrână, cu părul în şuviţe albe, de mână cu o fetiţă. Se aşeză la masa de vizavi iar lumina se răsfrângea cu o tentă duioasă din blatul marmorat al mesei. Muzica răsuna lent în difuzoare, aerul frapa cu un soi de neatingere, de imobilitate, pentru că deocamdată era prea de dimineaţă şi nimeni din pasagerii fideli ai halbelor de bere şi fumului de ţigară nu semnase condica. Aşa că, domnul Irimescu, stăpânindu-şi abdomenul bombat de sub cămaşa bej şi cei patruzeci şi ceva de ani sub demarcaţia groasă şi plană a mesei, se cufundă pe jumătate conştient, (aşa cum fusese toată viaţa), în lumina strălucitoare. Cum mişca ochii ceva i se ridica ori cobora în funcţie de clipirea genelor, ca un fel de vierme fosilizat sau de scamă, pe retină. Chestia asta o constatase mai demult, când mergea cu familia la mare câte 12 zile, căci aşa erau concediile pe vremea copilăriei sale. Închidea un ochi şi putea să contemple curbura nasului şi o jumătate din cerul aurifer. Iar scama aceea, pe atunci apăruse. Sau poate că nu se spăla bine pe ochi, Dumnezeu ştie, fiindcă uneori putea fi şi ceva exterior, un fel de tânţar pe tubul televizorului.
Avea pe vremea aia un prieten, Cristi, fiindcă de la el îi venise ideea de mai înainte, care avea în sufrageria părinţilor un tv alb negru cu o sticlă colorată în faţă. Arăta destul de comic. Cristi se pare că e în Anglia, după spusele mamei lui, o femeie minionă, uşor de entuziasmat şi cu un pichinez gureş care se foia circular în jurul curelei legată la zgardă. Prietenul acesta vechi şi vecin de bloc avea un nu ştiu ce care îi consolida încrederea în sine. Se cunoscuseră în clasele primare, acum era căsătorit cu o femeie micuţă de statură şi oacheşă, care picta. De altfel era guralivă ca o ardeleancă cu aplomb care ştie că are un as în mânecă în faţa bărbatului. Nu l-ar fi mirat să se fi apucat şi el de pictură, pentru că avea în ceea ce-l motiva să trăiască,- probabil,- un imbold precis. Si când se mai întâmplau onomasticile lor, în adolescenţă evident şi parcurgeau rafturile alimentărilor aprovizionându-se cu vin spumos Zarea şi lichioruri de cafea sau nucă, tot luau o pâine intermediară, pentru siguranţă spunea. Sărbătoririle aveau negreşit un farmec aparte. Erau pe viaţă şi pe mama lor, nu ca la 26 de ani, 31 sau 37, erau ca nişte cachetero fixate acolo în greabăn până când moartea ne va despărţi. Aerul lor ingenuu combinat cu bâiguielile din câţiva filozofi prin diverse subsoluri insalubre este imposibil să nu fi acţionat ca un fixativ pentru provizoratul meu ontologic.
De bună seamă, în momente din acestea însorite mă consideram un sceptic credincios. Mă flatam cu reversul medaliei din scânteierea banului rotitor aflat deocamdată în zbor. Imi spuneam, aşa, ca să nu mă cobor iar în groapa cu lei, în timpul zvârcolirilor mele fără ecou, că sunt exact opusul evreului rătăcitor. Sunt Iov. Mi-amintesc că am fost chiar comparat cu un jidov universal, odinioară, de către Piciu la berăria din faţa cantinei facultăţii de construcţii. La botu calului, parcă aşa îi spuneam. Tipul acela de om fugărit este exact opusul lui Iov. Şi Iov a fost pe undeva în afara istoriei, un chiabur care s-a tânguit fără a ţine cont decât de verticala unei relaţii. Tocmai când mă hazardam să trasez o paralelă între personajului biblic şi un martir din închisorile comuniste uşa s-a deschis cu încetinitorul, nişte umbre s-au scurs pe lâmgă pereţim pe urmă a făcut clang, iar Garofina a spus:
- Aţi văzut-o domnul Sorin pe femeia care tocmai a plecat?
- Am văzut-o puţin, zic.
- A luat 3 duble de vodcă într-un sfert de oră, spuse şi imediat un zâmbet condescendent îi înflori pe faţă. În fiecare dimineaţă face la fel.
- Părea destul de stăpână pe sine, zic şi îmi lipesc buzele precum şi o lungime microscopică de mustaţă de halba de ceai. Ceaiul pe care mi-l servesc doamnele astea aici mă tonifică înainte chiar de a-l gusta pentru că deasupra lui pluteşte cvasiconstant o felie solară de lămâie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu