dedic acest poem femeilor nu prea frumoase, scunde şi durdulii, sau unora lungi osoase şi palide, tuturor acelora care mângâie cu degetele lipite de parcă ar parcurge o harfă, un abac sau un război pentru ţesut covoare şi poartă un miros de nou născut spre ceafă,
cânt aici toate femeile neobservate de la mall, slujnicele, pe acelea care dau singure cu aspiratorul, şterg praful de pe mobile, pun zarzavaturile în oala cu apă fierbinte şi se uită la telenovele cu gândul că lumea mai are o tihnă respectabilă, deşi suspină uneori retrospectiv în pernă,
dedic acest poem femeilor care plâng cu uşurinţă şi lin, cu un fel de resemnare ţintită spre cer, cunosc aşteptarea şi găzduiesc în memorie împletitul macrameului, ceaunul cu mămăligă, culesul viei sau lecturile de beletristică, într-un soi de mistică în pofida ranchiunei,
în faţa acestor femei nu prea frumoase mă înclin ca înaintea ultimilor ţărani luminoşi risipiţi prin toate ungherele lumii, ce creşte, tot creşte ca o ciupercă atomică, fiindcă de la ele aştept copiii salvării şi un pic de curaj, cu care să trec strada muiat până la glezne în sângele războiului generat de femeile sau bărbaţii frumoşi şi de succes.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu